Rolul memoriilor și al istoriilor se dovedește a fi diferit, în epoci diferite, dar și în contextul accelerării ce are loc în epoca noastră, definită drept una a post-advărului și a post-realității. Ce se mai poate face pentru memoria Monicăi Lovinescu? Memorie și istorie, astăzi, înseamnă un câmp de luptă. Între colectivizarea funcțiilor mnezice și libertatea învingătorilor de a impune istorii “oficiale” se duce un război.
A devenit tot mai clar că, pentru generațiile de azi, prețul întârzierii recuperării și punerii în circulație a memoriei Monicăi Lovinescu (și a altora din exil, de calibrul acesteia și de tipul modele civilizatoare) este unul uriaș. Aceste generații au devenit din nou victimele asimilării de pattern-uri și de eroizări ale unor personalități legate mai ales de ideologiile totalitare sau de un trecut mitologizat. Restaurația necritică și fără lustrație a devenit, deci, probabilă și posibilă, ba chiar o misiune încheiată cu un anume succes, în dauna cunoașterii respectabile.
Unii cunosc realitățile bolșevizării sau ale ceaușismului în mod direct, alții din documente desecretizate și din rezultatele unor cercetări publicate în ultimii ani.
Dar atunci când e vorba, în zilele noastre, despre evaluarea corectă a discursului Monicăi Lovinescu, sunt minimalizate (în mod voit) tocmai realitățile istorice specifice care au inspirat acest discurs: este vorba nu numai despre realitatea în care a trăit, ca opozant, Monica Lovinescu – totalitarismele secolului al XX-lea – , ci și replicarea reflexelor totalitare ce se produce în contemporaneitate, și totul în continuitate cu un trecut traumatic regional de peste 200 de ani. De bună seamă, Restaurația vechilor structuri totalitare, care s-a petrecut de fapt în tranziție, a mijlocit această răsturnare progresivă și inconturnabilă de valori: foștii agenți de vârf ai propagandelor totalitare au fost impuși după 1989 pe post de lideri de opinie, în timp ce pe discursul Monicăi Lovinescu (și al altor critici și opozanți) s-a pus tot mai mult surdină, până la eliminarea lui aproape completă din spațiul public. Chipurile, nu ar mai fi de actualitate.
Astăzi, când războiul lui Putin împotriva Ucrainei a ajuns din nou la granița noastră, ne reamintim cu precizie ce s-a petrecut cu românii după 1944: sovietizarea României s-a făcut prin înfometare, pauperizare și teroare. Tactica rușilor a rămas neschimbată. Mai mult, “ne-am născut într-o țară aliată cu sovieticii, dar de fapt ocupată vreme de 14 ani de Armata Roșie, un prim paradox dintr-o serie mai lungă de ocupații rusești din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1832, 1848-1849, 1854-1855, 1877) care s-au soldat toate cu imense distrugeri și jafuri, rezultat al războaielor ruso-austro-otomane desfășurate în bună parte pe teritoriul Moldovei și al Munteniei”. Arhivele militare dezvăluie cu o precizie de necontestat tragedia României și imensele ei pierderi înainte și după bolșevizare . Iar jurnalele unor personalități ale timpului – au apărut deja sute, după 1989 – aduc prețioase mărturii de istorie orală, memorii și evocări ce întregesc tabloul apocaliptic al distrugerii patriei și suferințelor milioanelor de victime . Fenomenul este cât se poate de contemporan și în derulare.
Monica Lovinescu a reflectat adesea nu numai asupra eticului, ci și, legat de el, asupra chestiunii mozaicului memoriilor. Parcă prevestind epoca actuală, când memoria devine un exercițiu aproape gratuit de înot într-un ocean turbulent, iar falsificarea ei este o practică cvasi-ștințifică și legalizată.
În Unde scurte V, Pragul , pe 12 august 1988, Monica Lovinescu notează, meditând după întrebarea pusă de criticul român Mircea Iorgulescu: „de ce mai puţină memorialistică în Răsărit decît în Apus?”, găsind, că, de fapt, răspunsul fusese deja formulat de Orwell, în utopia sa negativă 1984. “Un răspuns global, o dată cu acel „Minister al Adevărului” unde se rescrie mereu trecutul după cerinţele momentului. Memoriile sunt rarisime în ţările cu regim comunist, deoarece Memoria reprezintă unul din cei mai mari duşmani ai unui astfel de regim, şi prima victimă a lui. Memoria e „colectivizată”, aparţine Statului, care e liber să facă tot ce vrea cu ea. A-ţi scrie „memoriile”, cu pretenţia de a fi avut o istorie a ta, inserîndu-se în Istoria generală al cărei martor vrei să fii, este, pentru o astfel de putere, un păcat. De aceea, şi nu din vreo tendinţă autohtonă, rarele „memorii” şi „jurnale” publicate în România ultimelor decenii au fost mai ales „literare” (un tărîm ce i se pare partidului, dacă nu cu totul subsidiar, în orice caz, mai puţin important). Penuria de „memorii” se produce într-o clipă cînd ţara ar avea cel mai mult nevoie de ele, istoria oficială fiind ceea ce ştim, fărâmituri de la marele ei ospăţ negativ nemaitrecînd decît în unele romane, şi atunci de-abia aluzive”. Ceva mai târziu, Vladimir Tismăneanu , investigând odiseea Statului și Partidului Comunist, va aprofunda aceste prime idei, iar problema etosului și a memoriilor este atent disecată. „Memorii apar în exil, continuă Monica Lovinescu; în ţară în schimb pînă şi faptul de a ţine un Jurnal pentru sertar reprezentînd un risc ce s-a dovedit major. Astfel, nu trebuie uitat niciodată cazul lui Gheorghe Ursu, inginer cu veleităţi şi prietenii literare, care a fost omorît în bătăi la Securitate, în cursul unei lungi anchete, pentru simplul fapt că ţinea un Jurnal pe care nu-1 arăta nimănui”. De ce el a murit, iar alții nu? Explicația o găsim tot la Monica Lovinescu, prin punerea în evidență a importanței Europei Libere în protejarea vieții opozanților din România. De bună credință fiind, și încrezându-se în promisiunile anchetatorilor, Ursu nu a apelat la exilul militant de la Europa Liberă, pentru a cere astfel protecție internațională. Or, regimul Ceaușescu numai de asta se temea: să nu afle Occidentul de încălcările drepturilor omului ce aveau loc la București. Fără scutul Europei Libere, Ursu a fost bătut până la deces. “Ion Caraion n-a putut fi supus unui tratament asemănător deoarece, mai abil, și poate cu misiune, se exilase, dar toţi cei care au citit pe acea vreme Săptămîna ştiu cum a fost exploatat „Jurnalul” său, cu şi fără foarfece, de către Eugen Barbu şi, mai presus de el, de către cei ce alcătuiesc, la umbra epoleţilor, arhive ale interzisului (probabil una din bibliotecile secrete cele mai bogate în amintiri, memorii, jurnale). Rareori, printr-un intermediar sau altul, un text mai iese din arhivă, pentru a face rău celui care l-a scris, a-1 doborî dacă e la îndemînă, a-1 murdări dacă a scăpat din parametrii răzbunării” .
Tinerii de azi – chiar cei din medii academice – nu mai posedă cultura legată de esența vecinătății cu Rusia (un prădător etern) și a Războiului Rece (revenit în forță), care a fost una statornic de gherilă, de hărțuire și de contracarare a unei invazii. Așa s-au născut, bunăoară, Radio Europa Liberă și alte expresii ale unei civilizații de apărare în fața inamicului. Și, în acest context, dublat de o rapidă spălare a creierului ce are loc în societatea lichidă, nu se mai știe nimic despre bătăliile propagandistice, eminamente literare și radio, care se purtau între conducătorii Tratatului de la Varșovia plus partidele comuniste aferente, pe de o parte, versus Occident, pe de altă parte. Dacă SUA fusese aliata URSS în WW II până la doborârea regimului hitlerist, ea s-a repoziționat imediat împotriva URSS pentru a-l contracara pe Stalin, ce țintea acum să atingă Oceanul Atlanitc. “După război, după obținerea legitimității internaționale prin semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace cu Aliații și lichidarea opoziției politice interne, discursul comuniștilor români despre Statele Unite se transformă radical. În contextul în care Războiul Rece ideologic începuse odată cu formularea de către sovietici a teoriei celor două lagăre, presa din România, controlată în totalitate de către comuniști (fenomen ce se repetă azi, sub stindard politic de camuflaj, n.m.), se lansează și ea în lupta propagandistică împotriva Occidentului. În aceste condiții, SUA încep să fie prezentate în presă ca principal pericol ce amenința România și în general lumea comunistă. Principalul defect atribut Statelor Unite era imperialismul, etichetă care în limbaj propagandistic ajunge să înlocuiască fascismul, ca ultimă expresie a răului” . Astfel, din prezență dorită de întreaga populație (Vin americanii! fusese mantra de speranță pentru populația românească atât în timpul războiului dus împotriva URSS și a lui Stalin, cât și în timpul celui de după, întoarcerea armelor, dus împotriva Berlinului și a lui Hitler), “America” fusese transfomată – de către presa comunistă și propaganda comunistă antiamericană din România anilor 1948-1956 – în principal inamic al țării . În acest context, aparția, finanțarea guvernamentală americană și activitatea posturilor Vocea Americii, Radio Europa Liberă plus alte activități culturale, științifice, artistice și diplomatice ce aveau loc pe teritoriile aruncate după Cortina de Fier au pus în mișcare fenomentul de apărare a Estului de primejdia totalitară antidemocratică, fenomen de confruntare energică între democraticul vis american și imperialismul moscovit . Pentru a înțelege profunzimea, fanatismul și distructivitatea mașinăriei propagandistice inițiată de Kremlin în țările răsăritene capturate (cedate?) după al doilea război mondial, este suficientă analizarea comparatistă a propagandei derulată azi de către mașinăria de război a lui Putin împotriva Ucrainei, dar și a României și a aliaților NATO. Pe de altă parte, e nevoie să conștientizăm gravitatea eșecului petrecut în tranziție către democrația liberală nu numai în România, ci în Estul întreg. Cristian Pîrvulescu se întreabă dacă “timpul tranziției va fi fost doar o perioadă a eternei reîntoarceri spre începuturile statului național ori spre epoca interbelică, cu toți demonii săi? Sunt statele din regiune prizonierele propriei Istorii? ”. Iată o întrebare pe care, înaintea lui Cristian Pârvulescu, a mai pus-o, cu intuiție și viziune, numai Monica Lovinescu, adevărat lider de școală de gândire.