A fost o șansă pentru România dictatorială și post-comunistă faptul că, lucrând în folosul României la Paris, în inima Occidentului, mult timp pentru o redută veritabilă a presei democratice (Radio Europa Liberă), pentru eliberarea țării sale din ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste, Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o atrage de partea românilor.
De fapt, la Paris, ea se găsea chiar înăuntrul României democratice și europene, așa cum o percepeau elitele țării din secolul al XIX-lea, care spuneau despre cineva ce pleca în Occident că “a plecat înăuntru”. Numai epoca stalinistă și ceaușistă, cu rigurosul ei ultranaționalism, spunea despre cei ce plecau în Occident că “au plecat afară”.
“Dialogul radiofonic, în exclusivitate, a fost vreme de aproape o jumătate de veac una din rarele posibilități de contact între scriitorii din exil și cei din țară. Nu limbile se încâlciseră în acest nou turn Babel al vremurilor noastre, ci tăcerile” .
Prima transmisiune a postului Radio Europa Liberă a fost către ascultătorii din Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, Ziua Independenței SUA. Misiunea declarată a postului, valabilă pentru toate țările pentru care emitea, era cuadruplă: de a aminti ascultătorilor că sunt guvernați de o putere străină al cărei scop era promovarea intereselor URSS, de a prezenta procedeele antidemocratice ale Kremlinului (între care sărăcirea populațiilor și jefuirea țărilor, impunerea regimului străin, teroarea și comunizarea), de a induce speranța eliberării prin aliarea cu Vestul, de a denunța oficial actele de cruzime și oprimare comise de regimurile sovietelor .
Dacă în anii ’50, această direcție jurnalistic-politic-militară și de humint domina la Voice of America și Free Europe, strategia s-a îmbunătățit în anii ’60, prin investirea de noi resurse – materiale, informaționale și umane – pentru Cold War și dezvoltarea unei adevărate platforme de cultură autentică și excelență intelectuală, adresată nu doar maselor ci și elitelor spirtuale, publicului educat și tineretului țărilor ocupate de sovietici. Vârfurile de lance ale acestei perioade au devenit Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, care au adus la Radio Europa Liberă în limba română o infuzie de cultură contemporană, consolidând prestigiul postului și îmbogățind oferta sa cu programe de ținută.
Emisunile Actualitatea culturală românească, Teze și antiteze la Paris - ambele realizate de Monica Lovinescu – precum și Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și Cronica Pesimistului – ambele realizate de Virgil Ierunca –, au oferit timp de patru decenii (dar poate că mai mult, prin fenomenul de ecou al prestigiului) privirea din afară de care cultura română, asfixiată de presiuni ideologice, avea atâta nevoie. Cu aceste patru emisiuni oferite de Monici, dintre toate departamentele naționale ale Europei Libere, cel românesc ajunsese să aibă cele mai multe minute de emisiuni culturale, dar și cea mai mare audiență .
“Noel Bernard, directorul postului realizase că trebuie să acorde mai multă atenție intelectualității românești, actanților din cultură și artă, pentru că din rândurile acestora se vor ivi, cel mai probabil, nonconformismul, contestația și, în final, disidența. Exact așa s-a și întâmplat”, scrie Liviu Tofan în memoriile sale. “Harul celor doi a făcut ca emisiunile pe care le realizau să depășească adesea planul strict al războiului cultural-ideologic în care era implicat inițial postul, plasându-se în teritoriul actului cultural autentic” . Necruțători în a critica elementele aberante ale politicilor culturale din România comunistă, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca nu au ezitat însă să salute și să încurajeze tendințele culturale valoroase, precizează și Bogdan Barbu, în cercetarea sa.
De exemplu liberalizarea culturală din România anilor ’60 a fost comentată cu speranță de Monica Lovinescu, ale cărei cronici din perioada 1961-1971 au urmărit pas cu pas etapele „dezghețului”. De la reacțiile de bucurie reținută provocate de momente de deschidere precum “Conferința pe țară a scriitorilor români” din februarie 1965 sau Ședința UTC-ului din mai 1968 și până la dezamăgirea produsă de “Tezele din iulie” 1971 ale lui Ceaușescu, care stopau pașii făcuți în direcția liberalizării, cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu au oferit o perspectivă lucidă și necenzurată asupra climatului cultural al perioadei .
Intuind tendințele și cunoscând la perfecție mașinăriile diabolice ale propagandelor din țările ocupate de Kremlin, vigilența și spiritul critic ale Monicilor au prevestit și pentru România reîntoarcerea – de mai multe ori – a propagandei și a practicilor culturale staliniste, după lansarea “tezelor” din 1971 (o comparație cu situația de azi descrie similitudinea perfectă dintre vremurile de ieri și putinismul de azi, manifestat și la noi ca un neostalinism activ în 2023). “Nu se putea să nu vină înapoi vremea aceea de aur când era de ajuns să înșiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractoriști ca să te transformi în pictor, să compui marșuri și tangouri cu partidul ca să fii trecut printre compozitori, să înveți pe de rost câteva sloganuri pentru a fi încadrat între culturali” , scrisese Monica Lovinescu. În toate memoriile sale, a analizat cu acribie șansele de existență a unei opoziții intelectuale în România dictatorială.
A ajutat cât a putut persoanele curajoase, evidențiind imediat la radio acțiunile lor, gestul fiind și de competent analist-critic, dar și unul de protecție. Din păcate, curajul și solidaritatea nu au excelat printre virtuțile românești. O primă constatare asupra defetismului specific românesc o făcuse, în 1969, Ion D. Sîrbu : „Micile revolte nu au rost, marea revoltă nu e posibilă. Noi în tot timpul avem în suflet marea revoltă, dar ne mișcăm după posibilitățile mici”.
Acest defetism e transmis și fixat prin religie, educație și mentalități. Monica Lovinescu a observat că după 1971 a funcționat mai mult un conformism prin compromisuri, iar unica figură intelectuală din România care a spart curajos carcasa acestei protecții iluzorii a fost Paul Goma: “Compromis este să gândești într-un fel și să acționezi în felul invers.
Din punctul meu de vedere, grosso-modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă”. Iar aceste asumpții erau făcute cu sinceritate de către Monica Lovinescu, cu puțin timp înainte de a muri, și în ciuda neînțelegerilor târzii survenite între ea și Goma, întreținute de mediul intelectual românesc.
Nimic nu i-a afectat însă discernământul și obiectivitatea, fapt care a caracterizat aproape în mod unic excelența Omului, a scriitoarei, a criticului și a jurnalistei. Iar acest legământ cu deontologia profesiei de jurnalist, de critic, de promotor al valorii autentice și de persoană publică responsabilă și atașată de credința în viitorul patriei libere, Monica Lovinescu îl va re-asuma public într-un dialog de acum 40 de ani, în 1983, de la Radio Europa Liberă, păstrat în arhivele postului.
Audierea documentului este o bună lecție de profesionalism adresată jurnaliștilor de azi, care se fac remarcați majoritar prin abdicări și interese străine de misiunea lor de a fi a patra putere dintr-un stat democratic. De asemenea, este o lecție de tehnică a structurării gândirii, analizei și discursului la Monica Lovinescu, excelent sintetizată de Alex Ștefănescu : “un spectacol al argumentării, al contrazicerii, al reducerii la absurd.
Povestită de Monica Lovinescu, viața ideilor devine la fel de interesantă ca viața”. Suportul audio al restituirii exprimă un omagiu adus vremurilor tulburi, de război și de tragedie, din anii când Radioul a fost arma cea mai eficientă pentru a transmite informații, idei, comunicare, muniție atipică (se știe, armele de care dictaturile se tem cel mai mult sunt cuvintele) și speranță. Iar între toate, Radio Europa Liberă a fost una dintre perfuziile de oxigen moral care au ținut în viață poporul român, arestat prin bolșevizare și nimicit prin teroare de către URSS.
Monica Lovinescu a rămas un bastion uman probabil irepetabil și o armă culturală mortală de apărare împotriva dictatorilor: declanșată prin atitudine și prin rectitudine critică, civică și etică, ea se bazează pe forța cuvântului ce nu poate fi bruiat și care destabilizează profund toate regimurile totalitare.