În așteptarea minunilor, prințesă în regatul copilăriei
Am pășit pe urmele regilor României. Prințesa munților. Pădurea, școala și biserica, podul cu reviste și cărți din Bucovina imperială, poveștile bătrânilor și cântecul de toacă, serile parfumate și dansul vitelor ce revin seara de la pășune în curtea păzită de ciobănescul Ursu... Balconul cu vedere spre Rai.
Memoria este o oglindă vorbitoare.
Îmi petreceam vacanțele de vară și de iarnă sau weekendurile din anii ’50 – ’60 la casele bunicilor materni din Frasin.
Situat în partea de Vest a fostei Mănăstiri Voroneţ, la poalele împădurite ale muntelui Ascuţita, în unghiul format de râul Moldova cu pârâul Suha, la confluenţele lor, la numai 7 km vest de orăşelul Gura Humorului, satul Frasin – după numele copacului frasin ce altădată împădurea „Dealul Frasinilor” – începe să fie populat abia în jurul anului 1776. Până atunci, precum rezultă din documentele hotarnice ale lui Vartolomei Măzăreanu din 1738, aceste locuri erau nepopulate. După o legendă cunoscută de bătrânii locului, denumirea satului ar avea originea într-un frasin bătrân şi scorburos ce era folosit de haiducii timpului drept loc de popas şi adăpost pentru arme. Acelui loc de întâlnire şi popas ei îi spuneau la „frasin”, nume ce s-ar fi păstrat şi astăzi. Relieful acestor locuri apare ca o succesiune de valuri uriaşe ce au încremenit în creste ce ating, pe teritoriul satului, cota maximă de 500 metri în vârful numit „Ascuţita”.
În podul casei bunicilor, precum bărcuțele dintr-un port de plaisance, printre piese bizare și vechituri, cărți românești, nemțești (unele în scriere gotică, dar și normală) sau idiș (aveau și evreii învățăturile și Cărțile sfinților lor, aflate în Pirkei Avot, ca rămășiță a trecerii lor prin satele muntenești și pildă de prietenie cu românii); legate în scoarță moale de copac, câteva cărți bisericești lustruite de fum, unele în alfabetul chirilic, numere vechi din revista Glasul Bucovinei, organ național românesc, tipărit la Cernăuți, cu redacția pe strada Iancu Flondor nr.33 și strada D. Petrino nr.1. Din revistele vechi aflam încă din primii ani de viață tot felul de povești jurnalistice, care îmi hrăneau foamea de istorie, de descifrare (tipică oricărui copil ce trăiește în orașe cosmopolite) și gândirea cinematografică: lumea în care am văzut lumina zilei și în care am copilărit nu a fost o enclavă stabilă, ci a fost o scenă a istoriilor și civilizațiilor ce se intersectează, uneori violent, unde au născut iubiri și conflicte, deopotrivă creatoare de armonii și de tensiuni. Pe cartea ei de rugăciuni bunica scrisese: să nu uit, Doamne, Iisuse Hristoase!
Cartea de povești din Glasul Bucovinei
Pe prima pagină din Glasul Bucovinei citeam, bunăoară, că la 1937 Uniunea foștilor voluntari români pentru războiul de reîntregire a neamului din regionala Cernăuți, despărțimântul Rădăuți secția teatrală va juca piesa “Zorile” de Șt. O. Iosif în luna iulie, în următoarele orașe din Bucovina: Rădăuți, Siret, Câmpulung, Suceava, Storojineț, Vatra Doreni, Putna, Vama, Iacobeni, Dorna Candrenilor, și în celelalte comune unde se găsesc săli spațioase. La Frasin, după vreo 25-30 de ani, funcționa un Cămin Cultural. Oare trupa de voluntari patrioți o mai fi existând? Atestată documentar la 1850, de existența localității pare a se fi pomenit încă din 1785, fiind o așezare ale cărei începuturi coboară taman în vremea lui Ștefan cel Mare. Cu toate astea, până în 1924, Frasin nu a avut nicio biserică ortodoxă, deși era religia străveche a locului. Ulterior au apărut trei. Casele bunicilor mei o străjuiau pe cea mai misterioasă, parcă evadată din pădure. Satul Frasin cel plin de oameni nu-şi are începuturile prea departe de vremurile noastre, acesta fiind mai mult o creaţie a regimului habsburgic. Până atunci, povestesc martorii, locurile acestea, proprietate a fostei Mănăstiri Voroneţ, împădurite cu răşinoase şi frasin, nu erau populate, iar liniştea vânatului îmbelşugat o mai stinghereau, din când în când, doar vânătorile domneşti sau piciorul călătorului ce se încumeta să străbată poteci ascunse ce-l duceau la „Ştulpicani” sau mai departe, spre secularele păduri de la Slătioara, păstrate ca rezervaţii şi-n zilele noastre.
Locul meu favorit pentru lectură a fost de la bun început la gura sobei. Nu aveam un fotoliu, ci un scaun mic cioplit din lemn parfumat și rotunjit cu meșteșug. Copilăria mică mi-a revelat muntele din care se trăgeau strămoșii, pădurile mănăstirești, mirosul lemnelor de brad, împreună cu pulberea de pe cărțile vechi, izul de mucegai al scrisorilor de pe front primite de la unchi și bunici, deveniți eroi, și sunetele moi ale cuverturilor de lână. Foișorul din pod avea vedere către altar, situat la nici 30 de metri. Gard în gard cu noi era Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Frasin.
Uneori, doar pentru a citi, contopită cu singurătatea obcinelor bucovinene și cu umbra repede a pădurii de pe firul apelor. Din când în când, ascunsă cu cărțile mele în podul încins, îmi ridicam fruntea și priveam zarea largă înspre Râul Suha sau Moldova, către Gura Humorului, spre îndepărtata Suceavă, unde locuiam și unde mă născusem pe 19 iunie 1957, fix la miezul zilei, în plină taină a unirii cu Dumnezeu.
Trenurile Regilor României sosesc la Frasin – 2 iulie 1937
Pentru copilul iscoditor care eram, firul poveștilor urca majestuos din reviste și cărți de epocă, brodând de la perioada imperiului Austro-Ungar, către dictatura regală și celelalte dictaturi ce i-au succedat, trenurile purtând printre obcinile Bucovinei caravanele minerești, corăbiile forestiere, nostalgiile austriece, convoaiele armatelor germană și sovietică, stâncile umblătoare, acoperite cu cenușiul pătat cu stropii sângerii și cadențele ostașilor români.
Trei trenuri se puneau în mișcare la Cernăuți cu destinația Frasin, în 1937, pe 2 iulie, când Regii României își anunțau prezența, aflasem dintr-un vechi număr al revistei Glasul Bucovinei, din podul bunicilor. Generalul Teofil Sodorvici, vechi fiu al satului, născut în 13 februarie 1896 Bucșoaia-Frasin (care va fi un comandant al Străjeriei, organizația de tineret înființată de regele Carol al II-lea, și ministru al propagandei naționale în Guvernul Gheorghe Tătărăscu după demisia lui Constantin C. Giurescu), organizase o mare sărbătoare a arcașilor: Trenul Nr. 1, Plecarea Cernăuți 16.45, Grădina Publică 17.10, Ceahov 17.20 și așa mai departe, trecând prin Cosmin, Cuciurul Mare, Dumbrava Roșie, Adâncita, Vadul Siretului, Bahrinești, Vicșani, Dornești, Țibeni, Milișăuți, Dărmănești, Părhăuți, Todirești, Miron Costin, Pârtești, Cacica, Strigoaia, Ilișești, Păltinoasa, Gura Humorului, Sosirea Frasin 3.03. La Trenul Nr. 1 era anunțat că se atașau și vagoane cu arcași. Trenul Nr. 2 avea ruta Aron Pumnul – Frasin. Trenul Nr. 3 avea ruta Vatra Dornei – Frasin. Vineri, 2 iulie 1937, în comunca Bucșoaia, județul Câmpulung Moldovenesc, avea loc festivitatea încadrării arcășiilor bucovinene în oficiul de educație a tineretului român O.E.T.R. Era anunțată participarea M.S. Regelui Carol II și a A.S. Marelui Voievod Mihai, cu următorul program: ora 9. Primirea M.S. Regelui și a Marelui Voievod Mihai în gara Frasin de către prefectul de Câmpulung și primarii din Frasin și Bucșoaia. Ora 9.10. Pornirea cortegiului spre școala din Bucșoaia. Ora 9.30. Inaugurarea școalei din comuna Bucșoaia.
Regele Carol al II-lea și fiul său, Regele Mihai: noblețe și frumusețe de poveste
Pe 2 iulie, Regele și fiul său coboară la Frasin, unde sunt întâmpinați de Guță Tătărescu și câțiva membri ai guvernului, apoi pleacă cu automobilele la Bucșoaia (circa 3-4 kilometri), unde Teofil Sidorovici oficia impecabil sărbătoarea arcașilor. Inaugurarea școlii a fost un eveniment care a lăsat în memoria locurilor povești nemuritoare. Fetele și tinerele mame vor povesti pentru câteva generații, până la mine, cât de frumos și impunător era Regele, cât de seducător era Mihai, ce avea la vremea aceea aproape 16 ani. De altfel, peste câteva luni, pe 25 octombrie, cu ocazia împlinirii vârstei de 16 ani, conform tradiției din familia regală, Mihai devine ofițer, în gradul de sublocotenent, în regimentul 1 Vânători de Munte. Este organizată de către rege o ceremonie cu tentă propagandistică, fiind invitați oameni de stat și nobili străini (regentul Paul al Iugoslaviei, principele moștenitor Gustav Adolf al Suediei, principele Friederich von Hohenzollern, mareșalul polonez Edward Rydz-Śmigły, generalul francez Joseph Georges, principele Charles al Belgiei, generalul englez Georges Jeffrey, generalul cehoslovac Sirovi, generalul grec Dragos, generalul turc Muhalim Mazlum Iskova), cât și politicieni români (Averescu, Argetoianu), ceremonia fiind filmată. Organizarea propriu-zisă fusese sarcina lui Ernest Urdăreanu.
Bunica și prietenele ei, aflate la acea vreme în adăpostul visător al tinerelor femei, povesteau adesea, vrăjite, despre farmecul regilor României, de parcă ar fi făcut parte din familie. Faptul că regii poposiseră la Frasin și păstoriseră evenimentele legate de școală le crease o aură specială. Oamenii locurilor aveau sete de carte, nu sete de război.
Minune! Pașii mei mici, de copil al cărților și al revistelor, călcau peste urmele regilor acestei nații. Sigur și Făt Frumos, și Dumnezeu pășise pe aici. Și călărețul cu plete Radu Mareș, mai mare decât mine cu 16 ani, pe care-l vedeam cum zbura adesea pe liziera pădurii pe un cal ce părea fermecat, devenit mai târziu scriitor clujean, în ale cărui romane din anii ’90 – 2000 aveam să regăsesc acribia de maestru ce fixează prin arta prozei detaliile lingvistice și istorice, cutumele, dialogurile interculturale și stilurile de comunicare ale personajelor din locurile unde amândoi am copilărit. A fost prozatorul care a zugrăvit strălucit meleagurile frăsinene, ridicând scriitura la rang de artă desăvârșită. Nu ne-am cunoscut niciodată în anii copilăriei, ci abia mult mai târziu în anul 2014, ca invitați ai poetului Radu Ulmeanu, la Zilele Revistei Acolada, la Satu Mare.
Amintirea sosirii Regilor României la Frasin în iulie 1937 a fost cea mai frumoasă bijuterie pe care mi-a lăsat-o moștenire bunica Veronica.