A a te confrunta cu frica insidioasă a stalinismului, care distrugea treptat toate mecanismele psihice de rezistență ale omului, presupunea o nobilă și curajoasă frică de Dumnezeu, hrănită de o pasiune supranaturală. Frica aceea nu putea fi dominată decât de puterea lui Dumnezeu, obișnuia să spună Monseniorul Vladimir Ghika.
O analiză atentă a martiriului său, mărturisită prin scrisorile către Dimitrie, fratele din exil, relevă secretul rezistenței sale: pasiunea credinței, așa cum o întâlnim în opera Frică și cutremur de Kierkegaard, sau așa cum o întâlnim la isihaștii români, ca pe pasiunea paradoxală care i-a permis lui Abraham să devină părintele credinței.
Istoria României este scrisă de unii mărturisitori care au dat jertfă pentru curajul de a fi liberi și de a-i învăța și pe alții ce este libertatea, într-o țară vânată mereu de imperii expansioniste. Nu avem dreptul să-i uităm.
Zbor deasupra Patriei salvate – In Memoriam Tudor Greceanu
Tudor Greceanu, singurul supravieţuitor după infernul de la Stalingrad şi după infernul de la Aiud, a fost un model ce ar trebui să fie cunoscut de români. Obișnuia să spună: „Sunt lucruri pentru care oamenii nu sunt făcuţi. Dumnezeu n-a făcut oamenii pentru orice. E aşa de simplu să mori. De ce să te compromiţi ca să trăieşti? (…) Eu am pierdut partida. Pentru că partida n-o dictez eu…M-am bătut pentru ţara asta şi la 2000 de kilometri într-un sens şi în celălalt, şi pe frontul de răsărit şi pe cel de apus…Şi uitaţi-vă ce-am cules”. S-a stins la sfârşitul anului 1994 : primul pilot român care a zburat pe un avion cu reacţie, a fost deţinut politic, singurul supravieţuitor al evadării de la Aiud.
Supravieţuitor după două infernuri, de fapt: Stalingrad şi Aiud. A supravieţuit pentru a mărturisi. A fost un erou tragic român al umanităţii. Poate fi scrisă istoria şi de învinşi? De obicei, nu. Dar atunci când memoria este păstrată, în orice caz istoria nu va fi scrisă numai de învingători, care adeseori falsifică esenţa. Monica Lovinescu amintea că, în timpul ultimului război, Simone Weil, lansându-se într-o lectură participativă a evenimentelor, îşi propusese să studieze istoria aşa cum ar fi putut fi scrisă de către învinşi. Simone Weil îi detesta pe romani, considerându-i sovieticii antichităţii. “Deci dacă nu romanii ci galii, dacă nu romanii ci dacii ar fi scris în cartea învingătorilor cum ar fi arătat ea? Întrebare pe care o putem aplica oarecum trecutului românesc”.
Tudor Greceanu (1917-1994) a fost unul dintre așii aviației române de vânătoare din cel de-al Doilea Război Mondial, având la activ peste 6.000 de ore de zbor pe timp de război, realizate în 1.000 de misiuni de luptă, atât în Est, cât și în Vest, și zeci de victorii aeriene pentru care a fost răsplătit cu numeroase ordine și decorații devenind și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” clasa a III-a. Arestat de comuniști, a reușit o spectaculoasă evadare de la Aiud. Volumul spune povestea unui pilot de vânătoare care și-a începutul ascensiunea puțin înainte de debutul conflagrației mondiale, a participat la nenumărate lupte aeriene dintre care cele mai dramatice episoade s-au petrecut în timpul bătăliei de la Stalingrad, apoi a trecut prin infernul închisorilor comuniste și prin amputarea picioarelor din cauza torturilor suferite acolo, lăsând în ultimii ani ai vieții prețioase amintiri despre toate acestea. O parte dintre capitole au fost scrise de Tudor Greceanu însuși, celelalte constituindu-se din interviuri acordate de autor.
Geniul etic - In Memoriam Monica Lovinescu
Aprilie 2008. Monica Lovinescu se stinge într-un spital de la periferia Parisului. Ultimele mărturii despre caznele finale le-au lăsat scriitorii Doina Jela și Gabriel Liiceanu.
Au și trecut, de atunci, 16 ani. Vremurile dominate de totalitarism sau de măștile restaurațiilor totalitare s-au întors, așa cum profețise Monica Lovinescu. Puțini le rezistă. Nume ca Monica Lovinescu, Paul Goma sau Norman Manea deranjează și sunt repede alungate în uitare, sub presiunea unui naționalism alimentat din mediile academic-universitare și politice. Mult conținut din Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu – petrecut în anul 2023 – a trecut, în mod insidios, sub aripa nevăzută a Ministerului de Externe și al Propagandei, semn că a primat dorința politică de așezare a liniștii peste trecut, cu toate că adevărurile lui au fost parțial subminate și denaturate după căderea Cortinei de Fier și evenimentele din decembrie 1989. Liniștea a căzut precum o lespede peste un strașnic secret de stat. De altfel, această liniște a fost asemuită, de către unii comentatori din Occident, cu un nou fenomen de tipul “orfani ai curajului”, sintagmă atât de expresiv folosită de Monica Lovinescu în legătură cu metehnele lipsite de civism și de morală ale românilor, prea des excelând ei în colaboraționism cu dictatorii și în opoziție față de furcile caudine ale democrației.
A doua zi după căderea lui Ceaușescu, E. Lovinescu devenea, post-mortem, membru al Academiei Române. Fiica sa, Monica Lovinescu, figură marcantă a exilului anticomunist din România și din Europa, nu s-a lsat nicio clipă amăgită de aceste aparențe, iar realitatea a demonstrat ulterior că regimul neocomunist instalat de Moscova la București i-a rămas ostil. Dovadă au stat nu numai alungarea ei pas cu pas din prim-planul vocilor civice și critice, dar inclusiv tergiversările enorme din justiție pentru recuperarea apartamentului părintesc din Bulevardul Elisabeta 95, locul de altădată al celebrului Cenaclu Sburătorul. Procurorul comunist Ioan Nistor ocupase abuziv acest imobil, numele său fiind implicat atât în acțiunile pentru arestarea mamei Monicăi Lovinescu, Ecaterina Bălăcioiu, cât și în procesul Ceaușeștilor din 25 decembrie 1989.
Monica Lovinescu a susținut mereu după 1990 că vremurile rele au revenit. O admira pe Nadejda Mandelștam, iar textele acesteia o obsedau. În fond, „oamenii care și-au pierdut «eul» se împart în două categorii”, spunea, lămuritor, Nadejda Mandelștam (Mandelștam, Nadejda, Speranță abandonată, Editura Polirom, 2005, p. 7):
“unii, asemenea mie, se cufundă în amorțeală și nu trăiesc decât
cu gândul: «cum să scapi de povara timpului».
Ei ascund în suflet speranța nebună de a răzbate în viitor, unde se vor regăsi pe ei înșiși, pentru că acolo vor fi restabilite toate valorile în forma lor inițială.
Viața capătă pentru ei forma unei așteptări necontenite a unor tărâmuri luminoase, cum n-au existat și nu vor exista pe planeta noastră, și ei nu mai văd nimic altceva”.
Ei sunt amorțiții.
Aceste mecanisme ale abuliei și ale spălării creierului care au loc în totalitarism sunt descrise magistral de soția poetului Osip Mandelștam, ilustrul reprezentant al școlii acmeiste, ce avea să piară de teroarea stalinistă.
Există, însă, și o a doua categorie de persoane care și-au pierdut personalitatea, arată mai departe Nadejda Mandelștam (Ibid., pp. 7-8):
„această a doua categorie arată cu totul altfel. Ei consideră că «eul»
lor nu este decât o reușită întâmplătoare și efemeră și sunt în stare
de orice numai să stoarcă o picătură de plăcere: de dragul vieții –
totul e permis, trebuie să te bucuri de plăceri câtă vreme exiști. Un
astfel de «eu» nu este un «eu», ci pur și simplu un fenomen amuzant, o senzație plăcută a materiei vii”.
Ei sunt individualiștii.
Pierderea „eului”, conchide Nadejda Mandelștam, nu este un merit, ci o boală
a secolului. Cauzele bolii sunt politice. Atât amorțiții, cât și individualiștii fac jocurile dictatorilor, fiind personajele de figurație ce interpretează rolurile majore în utopiile totalitare ce au dominat secolul trecut. Ei și-au pierdut personalitatea, deci și valorile, și ideile proprii, și țelul.
Monica Lovinescu a fost printre cei mai lucizi și liberi oameni al timpului său. Nu a fost nici înțelească, nici acceptată în România, pentru că principiul est-eticului, pe care îl aplicase la noi, după ce îl împrumutase și asumase de la britanicii Timothy Garton Ash (unul dintre puținii cunoscători ai Estului Europei) și Sir Ferdinand Mount, se potrivea mănușă pentru tratarea chirurgicală a maladiilor spiritului românesc și mai ales pentru vindecarea acestuia de sfânta mediocritate și înapoiere. Intenția ei de umplere a formelor, spre a nu rămâne fără fond, și de accelerare a proceselor de democratizare din Est a fost respinsă de o majoritate de victime ale proceselor de comunizare, care nu au avut puterea de a privi și a acționa prin sacrificiu, emancipându-se și ridicându-și rapid țara din vadul comunist.
Israel. Solidaritate și victorie - 13 aprilie 2024
Spre deosebire de alte momente grave din istorie, de data aceasta evreii nu au fost lăsați singuri, în seara de sâmbătă, 13 aprilie, când urgia atacului pornit asupra țării s-a pornit. Istoria a lăsat lecții bune. Statele Unite, Marea Britanie, Franța, chiar și România, au sărit imediat în ajutor, prin mijloace militare și de informații specifice situației. Poporul nu a fost lovit, teritoriul a fost bine apărat.
La miezul nopții de sâmbătă, 13 aprilie 2024, când Iranul atacase furibund Israelul, mi-am amintit de alte vremuri din istorie, în timpul WW II, când ura și antisemitismul creaseră mașinării statale ce au asasinat 6 milioane de evrei nevinovați. Europa și toată planeta rămăseseră pasive. Forțele statelor civilizate au acționat, pe atunci, prea târziu. Aproape un milion de evrei erau morți în momentul în care japonezii au bombardat Pearl Harbor, reamintesc istoricii. Cinci milioane de evrei erau deja morți până la debarcarea din Normandia. Americanii și britanicii știau despre Holocaust. Nu doar că au primit rapoarte de informații de la polonezi aproape imediat după prima utilizare a camerelor de gazare. Britanicii aveau transmisiuni radio decriptate despre campaniile de exterminare din Est și telegrame decodificate cu numărul de evrei gazați la Treblinka.
.
A început, din nou, un război în care nu există victorie fără solidaritate. România este un aliat ce cunoaște prețul sacrificiului.
Prinț, Sfânt, Martir – In memoriam Vladimir Ghika
Pe 16 mai, se vor împlini 70 de ani de la moartea martirică a Monseniorului Vladimir Ghika, născut în aceeași zi cu Mântuitorul Nostru Iisus Hristos. Monseniorul Vladimir Ghika (n. 25 decembrie 1873, Constantinopol, Imperiul Otoman – d. 16 iunie 1954, Penitenciarul cu regim de maximă siguranță București, România), beatificat în 2013, a fost {pe lângă un prinț, preot, hirotonit și ortodox și catolic, apostol al carității și un martir ucis în închisoarea comunistă (un sfânt înmormântat fără cruce)} și un artist talentat.
Beatificarea sa, petrecută în 2013, a fost unul din primele acte semnate de Papa Francisc. “Este în primul rând o şansă nesperată de a vedea că şi ţara noastră are acces la circuitul acesta al valorilor universale scrise în mod simplu, fără trâmbiţare de prisos”, mărturisea la puţină vreme după aceea PS Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti. Pilda vieţii sale predică despre felul cum omenia, acest suport al valorilor sufleteşti, depăşeşte culturile, istoriile, fiind izvorâtă din relaţia cu Creatorul, că libertatea interioară precede libertatea socială sau politică, că libertatea şi omenia pot fi mărturisite în cele mai dure închisori, că sunt garanţia respectului între persoane şi se află la baza unei societăţi democratice.
Monseniorul Vladimir Ghika, „prinț în această lume, dar, printr-o chemare mai înaltă, preot al lui Isus Hristos“, s-a născut pe data de 25 decembrie 1873, la Constantinopol. După absolvirea școlii de drept din Toulouse și după urmarea cursurilor de științe politice la Paris, el își urmează chemarea înalt spirituală și renunță la cariera diplomatică, urmând studii de teologie la Roma, alegând calea activității umanitare, dublată de cea a vieții religioase, printr-o devoțiune apostolică excepțională. Devine, la vârsta de 50 de ani, preot și este hirotonisit la Paris (unde a stat între 1923-1938), după care se întoarce și rămâne în România. Născut ortodox, convertit la catolicism „pentru a deveni un și mai bun ortodox”, Monseniorul îi cere Papei privilegiul de a putea celebra în cele două rituri, latin și bizantin, privilegiu care i se acordă la scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual, care obținuse împuternicirea papală de a oficia în rit latin în orice biserică catolică a lumii. După abdicarea regelui Mihai, fratele Dimitrie Ghika și soția lui, Elisabeta Ghika, doamnă de onoare a reginei Elena, aleg să plece în exil, în Elveția, în timp ce Msg. Vladimir Ghika refuză să părăsească țara. În 1952, din pricina corespondenței cu Vestul, devenită prohibitivă, este arestat și condamnat de regimul comunist, pentru spionaj, chipurile, în favoarea Vaticanului, pentru complicitate la crimă de înaltă trădare, la 3 ani de închisoare. Moare pe data de 16 mai 1954 la Jilava, la vîrsta de 80 de ani. Unii supraviețuitori povestesc cum, înainte de a fi murit, prințul Vladimir Ghika a fost torturat, batjocorit, spânzurat de optzeci de ori în semn de umilință supremă, însă nici un semn de supunere nu a venit din partea demnei sale făpturi și conștiințe.