Moto: Războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere (Orwell. 1984)
Dintotdeauna am fost europeană. Chiar și atunci când Europa a refuzat să susțină Procesele Comunismului, cerute cu îndreptățire de Est. Știam că lucrurile lăsate neterminate după al doilea război mondial (re)devin muniție grea pentru cel de al treilea. Dar Europa nu dorea să piardă avantaje, să intre în conflict cu Rusia, pe atunci URSS, sau să piardă gazul ieftin și afacerile specifice.
Ajunsă acum în situația de a fi amenințată cu un război nimicitor de către Rusia - aceeași fostă URSS -, Europa de azi trebuie să recunoască cel puțin două lucruri. Unu: că noi, esticii, suntem mai slabi și înapoiați mai ales din cauză că Europa de ieri ne-a abandonat în ghearele URSS, pentru mult prea mult timp. Doi: nici după căderea Zidului Berlinului, Europa nu s-a implicat în condamnarea comunismului sovietic, adică cel care pe noi, esticii, ne-a distrus, cum nici în recuperarea, de către Est, de la URSS, a imenselor daune pe care bolșevizarea țărilor noastre ni le-a produs. Ulterior, nefiind încurajate lustrațiile, majoritatea regimurilor totalitare și-au perpetuat ființa, prin “emanați” și prin cosmetică politică. România nu face excepție. De aici și până la Restaurația, prin cadre și prin metehne, a vectorilor totalitari, nu a fost decât un pas.
Astfel, Restaurația a devenit realitate. Prelungirea puterii liderilor totalitarismului a perpetuat și rafinat toxinele antidemocratice. Iar astăzi, această Restaurație este muniție grea, pentru noul război.
Noua Europă, furnizată de către noi, esticii, nu se poate solidariza pe deplin cu asumpțiile Vechii Europe. Din cauză că Noua Europă a fost victimă - în lagăre, gulaguri și pușcării, și prin înapoiere - a ocupantului bolșevic URSS și a dat, de aceea, sute de milioane de victime, în timp ce Vechea Europă a asistat, adesea complice și partener cu URSS, la o jumătate de secol de distrugere a Estului și de genocid comis de sovietici asupra noastră, esticii. De aceea, noi, esticii, suntem mai incomozi. Încă nu ni s-a recunoscut, cu respect, în fața lumii civilizate faptul că am fost martirii istoriei, fiind victime, după cel de al Doilea Război Mondial, atât ale URSS, cât și ale Vechii Europe.
... De la politicienii cinici, imorali şi amnezici de dinainte de 1989, instalați peste tot la butoanele partidelor și instituțiilor, y compris medii academice, se inspiră, din lipsă de recursuri la morală, şi clasa politică tânără de azi. „Desigur, Zidul Berlinului nu s-a năruit cu totul mai nicăieri. Printre ruinele utopiei presărate pe multe ţări şi chiar continente mai circulă încă, despletite, fantomele. Dacă există pentru acest public al uităciunii vreo sintagmă, detestabilă, «resentimentară», la limita ridicolă, este aceea a «procesului comunismului». Ea nu poate fi rostită decât la Sighet sau printre titlurile de colecţie ale unei edituri excepţionale sau ale unei reviste «specializate». Rareori dăm de ea sub pana unor scriitori sau publicişti.”, remarca Monica Lovinescu, în volumul Diagonale (Ed. Humanitas, 2002, p. 5.).
Mesajul esenţial rămâne acela care ne îndeamnă a părăsi falsele teme ale istoriei, şi de „a nu mai căuta vinovaţi printre inocenţi”, în schimb de a ne feri de confuzii (preluând formularea istorică a lui Alain Besançon făcută, cândva, la colocviul, atât de actual, „De la disidenţă spre democraţie”): „Cea mai mare surpriză din postcomunism a fost ca el n-a făcut obiectul unei damnatio memoriae. Nazismul, când a fost zdrobit, a provocat o reacţie de oroare universală, perfect justificată şi care, încă în zilele noastre, îşi păstrează toată vigoarea. Trimitem mai departe în închisoare nişte nonagenari inculpaţi pentru că au participat, deseori ca subalterni, la acţiuni mai mult sau mai puţin groaznice… În acelaşi timp, însă, pentru sistemul sovietic, Occidentul a cerut o amnistie, şi nu doar Occidentul, ci şi lumea sovietică. În toate ţările din Est s-a invocat iertarea. Or iertarea nu poate fi acordată decât celor care au remuşcări. Sovieticii nu au remuşcări. Dacă nu sunt exprimate remuşcările iar iertarea e acordată unilateral, înseamnă că instalăm nedreptatea la temelia noilor structuri. E ceva groaznic…De altminteri amnistia a fost imediat urmată de amnezie. E ceva cu totul extraordinar, dacă ne gândim că experienţa comunistă a făcut mai mulţi morţi decât nazismul, a zdrobit mai profund sufletele şi spiritele decât nazismul, a distrus mai fundamental societatea decât nazismul, a ruinat viaţa a zeci, sute de milioane de persoane … Şi imediat s-a luat hotărârea că totul să fie dat uitării. Pe drept cuvânt nazismul apare astăzi celor mai mulţi ca o monstruozitate morală excepţională, însă, în acest timp, comunismul s-ar zice că a fost un fel de accident meteorologic de care nimeni nu se considera responsabil”.
... Toate curentele și temele lumii de azi includ scheletele din dulapul regimurilor totalitare din secolul trecut. România, cu atât mai mult, plătește prețul colosal al construirii unei (doar) declarative tranziții către democrație, (căci) făcută direct pe vulcanii noroioși ai neostalinismului și naționalism-ceaușismului tribalist, fără lustrație. Aberația politic-ocultă rezultată a gonit populația în exodul cel mai important al globalizării, punând România în situația vulnerabilă de a deveni un (aproape) doar teatru de operațiuni-tampon și arenă cu migranți injectați în Europa de către războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu. Mai mult ca oricând, România este un avertisment între Orient și Occident.