Oameni și cărți, sub dictatură
Sub dictatură, oamenii care te formează sunt de două feluri: cei oficiali și cei prigoniți. La fel, cărțile care te formează sunt de două feluri: cele oficiale și cele interzise. Dihotomia dintre cele două tărâmuri – cel oficial și cel interzis – devine, pentru cetățeni, o regulă a schizoidiei de supraviețuire. Una declari public, dar cu totul alta crezi cu adevărat. Nu este o maladie psihică, ci un sindrom psiho-social strategic, de adaptare la mecanismele totalitare printr-o conduită de protecție pe care o adoptă ființele inteligente și morale.
Cu rușii în țară, prin invazie militară și aflați la conducere prin captură statală politic-militară de război și cu acordul tacit al unor alianțe militare internaționale, copilăria noastră în anii 1950-1960 nu a fost prea bună. Forța de influențare a propagandei de atunci, prin excesul ei de cenzură, egala forța de manipulare prin propaganda de azi, prin excesele acesteia de falsă libertate și de bombardament informațional ce învinge discernământul individului.
Deși oficial ne erau recomandate cărți de Maxim Gorki sau de André Malraux, ca să nu citez decât, la întâmplare, pe doi dintre cei permiși, dar având “misiuni” de propagandă, citeam pe furiș și pagini din Memoriile lui Langeron, interzise. Gorki era un scriitor talentat, dar și un pion de bază al Externelor URSS și NKVD pentru cultura exportată de Kremlin în străinătate și în lagărul de la Varșovia, inclusiv în România. Stânga lui Malraux, care spiona pentru URSS, nu era străină de Internaționala Comunistă și NKVD, iar Siguranța Franței îl considera cel mai roșu bolșevic din toată Indochina.
Nobili și generali mărturisind despre cruzimea rușilor
Nobilul Louis Alexandre Andrault de Langeron, vechi militar francez și apoi rus, dar nu numai, care luptase și pentru Țările Române, fiind și un prolific scriitor, a consemnat în extraordinarele sale Memorii, organizate pe diverse etape de război, tot materialul documentar ce poate fi folosit și azi, alături de alte izvoare istorice, pentru a înțelege acea Europă, de acum mai bine de 200 de ani, de unde vin către noi rădăcini naționale, culturale și militare, ce constituie încă și la ora actuală teme de negociere (chiar dacă unele în falset) și de contestare a unor tratate sau de amorsare pentru noi războaie.
“Iată un exemplu, dintr-o mie, de ce era în stare cruzimea rușilor”, povestește contele general Louis Alexandre Andrault de Langeron. E una dintre poveștile-relatare cu care am crescut și care mi-au fixat încă din copilătie o anumită imagine despre un specific ADN psihologic funcțional în esența civilizației ruse. Un fel de a fi, al lor, lacom, pătimaș, irațional, sadic, chiar dacă, ulterior, urmat de urletul caznei unor remușcări animalice și retorice. Însemnarea generalului Langeron - care lupta pentru ruși, deci nu poate fi acuzat de falsificare -, aduce în atenție cu acribie crimele pe care le săvârșise generalul rus Kamenski în timpul campaniei din iarna lui 1788, din Moldova. Kamenski era furios că o vijelie nimicitoare, un cataclism neașteptat, îi distrusese un sfert din efective, iar drept pedeapsă acesta pusese să fie decapitați prizonierii tătari care nu au știut sau nu au vrut să răspundă la interogatoriul lui; apoi poruncise să fie legat, despuiat, de un stâlp, un evreu care i se păruse suspect și ceruse să fie stropit cu apă, pe un frig de minus zece grade, ca să moară înghețat ; apoi dăduse foc unui sat întreg, alungându-i pe locuitori, pe ger și pe zăpadă, lăsându-i să moară de frig și de foame. Ca să pună vârf, adună toate animalele care nu pieriseră de vijelie sau în incendiu și le trimise în Rusia, la moșiile sale. Vrând parcă să mai atenueze impresia pe care o vor face cele scrise de el, Langeron, diplomat subtil, își încheie nota cu o remarcă : “Trebuie să adaug că, în timpul războiului din 1806, soldații ruși s-au arătat mult mai disciplinați și ofițerii mult mai puțin cruzi”. Însă peste câteva rânduri, nu se poate abține și conchide : “Am putut judeca grozăviile la care ofițerii noștri (rușii, n.m.) se dedau prea adesea în Moldova, și, chiar dacă n-aș fi fost martor, aș fi putut judeca și după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un țăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit, și nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ți facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic și rămâne ca o stană de piatră. Nu mai este nimic atceva de făcut decât să-ți iei singur cele ce-ți trebuie – ceea ce se și face de obicei, și să lași banii acolo – ceea ce nu se face întotdeauna”.
Sindromul supraviețuitorului
Cu această teamă subconștientă dar firească față de ruși au crescut românii și alte neamuri asuprite vecine, de-a lungul timpurilor. Și eu, și milioane de alții ca mine. Cu toate că suntem buni cunoscători, chiar admiratori uneori, ai valorilor reale ale culturii, literaturii, cinematografiei, artelor sau științei ruse, experiența vecinătății politice și militare cu slavii ne-a pus în gardă asupra sitlului lor abuziv, non-diplomatic, sadic, dictatorial. În plus, avem unchi, părinți, bunici și prieteni de familie care au luptat împotriva anexărilor, propagandelor slave sau au căzut pe front în Primul și în al Doilea Război Mondial. De aici, numeroasele povești și istorii de neam, care au modelat conștiința majorității familiilor și populației de dincoace de Nistru, inclusiv de dincoace de Prut. Sindromul supraviețuitorului se manifestă la noi prin instinctul sănătos de a ne apăra memoria, după lunga ocupație și Războiul Rece plus războaiele hibride de azi, de a dezvolta mai departe civilizația noastră în armonie și de a opri hoardele să se întoarcă peste noi.
Există, pe lângă oamenii raționali, și fanatici admiratori ai rușilor, mai ales dintre cei de aceeași etnie și viziune politică, sau dintre cei care pur și simplu frecventează influența și metodele lor politice invazive sau destestă democrația occidentală și valorile europene, preferându-le pe cele teroriste, ori dintre aceia ce sunt deja racolați sau plasați în adormire ca pioni plantați de către organizațiile de informații politice, culturale și militare ruse, extrem de performante, active și bine finanțate.
După multe decenii de viață în asfel de vecinătăți istorice cu slavii, oamenii devin modelați de curentele istoriei și nu se pot sustrage geografiei politice. Fie că sunt aproape de tine sau mai îndepărtați, rușii au puterea de a te emoționa prin muzică, de a te îngrozi prin războaie, de a te înșela cu scopuri economice concurențiale sau expansioniste tradiționale, de a exporta mijloace și organizații ce subminează până la anihilare libertatea și identitatea altor culturi.
Nu vă puneți cu Șarpele russssss!
......Când încă mai eram în activitate, la Biblioteca Bucovinei, până în 2006, am avut un coleg destul de performant în meserie, suficient de inteligent și viclean pentru a se descurca prin turnătorii bine plasate (avea două fiice pe care trebuia să le promoveze bine prin sistemul PCR - Pile Cumetrii Relații, ceea ce finalmente i-a reușit, la fel ca tuturor coechipierilor vechi și neo-bolșevici), ridicat dintre muncitorii dejiști și devenit un aliat ceaușist și de tranziție de nădejde cu forțe politice și oculte, în scopul ascensiunii în piramida camarilei. Acest personaj, pe care îl simțisem ca fiind un om periculos și pe care îl evitam, devenise neliniștit în privința mea, deîndată ce am publicat, între 1997-2005, mai multe opere literare valoroase și inițiasem proiecte de libertate de expresie și democrație, de dialog civic și cultural: se temea că voi evolua profesional și voi putea asfel ocupa un post binemeritat în funcțiile Bibliotecii, dar pe care omul, care era director, și-l dorea și și-l rezerva din timp deja pentru ascensiunea fiicei sale, încă boboacă și cocoloșită de Rețeaua de cadre a formațiunilor oligarhice locale cu voie de la partide și de la servicii, vechi și noi. Sistemul acesta nepotist a corupt profund tot ce se putea distruge în România, devenită o cangrenă de famiglii. Ei bine, între anii 2002-2005, personajul (implicat și în multe alte combinații menite a mă discredita, derulate între anii 1997 - 2005) își făcuse obiceiul de a intra în biroul meu, lunar, inventând o chestiune de bibliotecă, dar inițiind discuții provocatoare, cu subiecte culturale și politice (eu scriam mult despre dialogul cultural româno-evreiesc, or el era un antisemit fecund, membru al PRM, la început, apoi traseist), la care obișnuiam să răspund cinstit și demn, cu argumentele mele, care erau întotdeauna bazate pe studiu, nu pe discurs propagandistic. Vederile mele, argumentate și opuse celor ale sale, îl enervau. Argumentul său, final, era: madam’, nu vă puneți cu mine. Eu sunt russsssss! Moment în care se făcea roșu și devenea psihic violent, șoptea veninos, iar stilul său de a ssâsâi ca un șarpe când pronunța russssssss, chiar putea să dea cuiva fiori. Era, în acel discurs, o amenințare imposibil de descris sau de evitat. Era în el o mândrie patologică arogantă și o credință supranaturală în etnia sa (disprețuind evident etnia mea, română, și fidelitatea mea față de cultura creștin-iudaică și rădăcinile civilizației europene). Era în acest orgoliu o asumare amenințătoare, una rusă, deși omul ce profera deliberat amenințări la mine în birou obținuse de la statul român, iară nu de la statul sovietic și rus, toate beneficiile posibile, oficiale și mai puțin oficiale. Lucrările lui “științifice”, de fapt broșuri de partid, “monografii și enciclopedii” jalnice, erau extrem de prolixe, subordonate exigențelor de interese politice iar nu criteriilor valorice. Sub flamura liderului, a rudelor sale cadristice, Biblioteca devenise o Mecca slavă și un Comitet Central al structurilor oculte, al turnătorilor și al propagandiștilor. Liderii politici de la guvernare finanțau din bani publici cu sume astronomice aceste afaceri mafiot-oligarhice de “cultură și culte” politic tradițional autentice. Întotdeauna, după “ședințele de rusificare” cu Șarpele de Bibliotecă, prin care el îmi plasa amenințările, m-am întrebat cât de penetrat este de fapt statul român de interesele acestor slavi-sugativă care urăsc români liberi, ca mine, dar sunt numiți la conducere peste tot, finanțați și protejați de structurile politice și de apărare, în timp ce noi, românii onești, suntem prigoniți la noi acasă, din nou, de către invadatori.
De asta, cred, nu am putut niciodată să pronunț corect numele Sssssssatco! Vorbea, prin el, șarpele slav din spatele tabloului directorial, urmat de cuiburile de târâtoare (specializate în alungarea românilor sau a evreilor), urmat de neamurile marionete prin înrudire instalate la conducerea culturii locale, dominând și deturnând înscrisurile publice și memoria istorică printr-un anume terorism intelectual dirijat. În cârdășii, cenzurau, arestau prin omerta, eliminau din memoria publică numele incomode, pentru totdeauna.
Nu te pune cu noi, slavii, care deja am pus stăpânire pe orașul vostru... se aude și azi. Viitoarele războaie ce bat la poarta României sunt pregătite din timp de aceste unități de tip Coloana a Cincea ale Armatelor Roșii, cantonate în cetățenia română prin semnătură cu cerneală rusă.
... Amprenta culturii în care ne-am format și a istoriei pe care am suportat-o este greu de șters. Chiar imposibil. La fel ca generalul rus Kamenski, din poveștile copilăriei, fantomele rușilor din lumea nouă sunt omniprezente. Rusul real se întâlnește cu rusul imaginar, iar eroii se pupă. Kamenski ucide, ca și Șarpele.
....Ca să înțelegi când ai devenit țintă și când ești eliminat de pe hartă, la tine acasă, trebuie să citești multă istorie, să fii foarte atent la semnele vremurilor noi, să lupți, să nu admiți nicio clipă rolul de victimă acasă la tine. Să fii liber! Chiar și cu rușii la graniță sau cu rușii șerpărie în casa ta, România, trebuie să-ți dorești să rămâi liber.