În amintirea lui Nicolae Manolescu
Școlile bune și biblioteca, volumele citite insațiabil sau revista de literatură: acesta a fost decorul vital și peisajul meu natural. Am crescut cu România literară și cu ferestrele pline de cărți.
Locuiam chiar în centrul micului oraș bucovinean Suceava, iar zilnic, timp de ani de zile, treceam pe lângă Palatul Administrativ - perla Nordului bucovinean -, unde, pe micul magazin de ziare și reviste, trona o reclamă ce îndemna - lucru rar, pentru acele timpuri! - la lectura României literare. Încă de la 15 ani aveam abonament. Lectura săptămânală era deliciul intelectual la standardul pe care îl savuram ca pe o recompensă. Peste ani, aveam să înțeleg că acele ore m-au format pentru meritocrație și m-au salvat de la mediocritatea epocii și a provinciei ultraideologizate.
Parcă le văd și azi. Paginile de hârtie bej gri ale României literare. Critică și rigoare. Anul X, Nr. 27, joi, 7 iulie 1977. Colegiul de redacție: Ana Blandiana, Șerban Cioculescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Ion Horea, Nicolae Manolescu, Darie Novăceanu. Director George Ivașcu, Redactor șef adjunct G. Dimisianu, Secretar responsabil de redacție Roger Câmpeanu.
Nicolae Manolescu, la pag. 9, publica articolul Edițiile din critici și rolul lor. “învăţăm cu toții din moştenirea critică : scriitorii nu mai puţin decît înşişi criticii. Rolul ediţiilor din critici depăşeşte valoarea lor de „lucru“ pentru cercetători, extinzîndu-se asupra întregii vieţi literare. Ignorarea moştenirii critice, dacă, prin absurd, s-ar petrece, ar echivala cu diminuarea sau cu blocarea facultăţii creatoare”, conchidea Nicolae Manolescu. Iar mai departe: “O Ediție din opera unui critic important - clasic sau modern - fiind un instrument de lucru indispensabil cercetătorilor literaturii române, profesorilor sau tinerilor studioşi, ansamblul ediţiilor existente la un moment dat reprezintă un adevărat tezaur naţional care ne ajută să ne facem o idee nu numai despre istoria genului la noi, dar şi despre rolul jucat de critică în dezvoltarea literaturii şi în formarea gustului public. Şi, nu ultimul rînd, în instruirea scriitorului însuşi”.
La vârsta aceea - aveam aproape 20 de ani -, eram sensibilă, ca orice tânăr, la cuvintele mari; însăși epoca ne formase pentru dragostea de carte: literatură națională, tezaur național, valorile scrisului românesc. Fiind un copil din genul “tocilar”, citind erorm, fiind olimpică națională, descifram prin intermediul cuvintelor lui Nicolae Manolescu un cifru în care se cantonase de mai mult timp și propria mea conștiință. Prețuiam la el gustul pentru incizie și spiritul acid. Iubeam deopotrivă matematica și critica. Profesoara mea de limba și literatura română din Liceul Ștefan cel Mare, doamna Iulia Leo Miza, fostă studentă a lui Călinescu, fusese croită din aceeași fibră: critică, incomodă.
Dar pe Nicolae Manolescu îl descoperisem cu adevărat pe la 18 ani, după ce citisem un interviu pe care i-l luase George Arion. “Spiritul critic pretinde o educație prealabilă și un exercițiu. Criticul este un profesionist; citind într-un anume fel învață și pe alții să citească...În fond, critica există pentru a permite constituirea unui spirit înțelegător, o viziune sistematică asupra lteraturii. Critica trebuie să stimuleze ideea de creație, care e inițiativă, libertate a omului”. Ce mult au contat pentru mine aceste cuvinte ale Maestrului, citite exact în anii mei de formare, în vremea când manualul și dogma inundau mințile tinerilor din societatea comunistă. Eu nu intrasem în acea colivie. Am rămas un om liber. Prin spiritul critic. Deși asta m-a costat.
Tot de la Nicolae Manolescu al acelor vremuri mi-au rămas, în forma lor nobilă, ideile de revoluție și de ideal. Cumva, mi le-am însușit în fibră. Fusese întrebat:
Ce iubiți dumneavoastră cel mai mult la istoria românilor?
Revoluțiile, a răspuns Mano, la acel interviu. Cu alte cuvinte, aerul proaspăt, vigoarea națiunii noastre, capacitatea ei de a se schimba, de a-și crea instituțiile și ideile necesare, apariția oamenilor de care a fost nevoie, ori de câte ori a fost nevoie, pentru a se asigura continuitatea, viața. Detest pe conservatori, reacționarismul, istoria devenită muzeu, idolatria. Un personaj istoric este cu atât mai viu cu cât își simte mai devreme și mai radical timpul, cu cât anticipează, cu cât revoluționează. Câtă revoluție, atâta istorie.
Un exemplu de astfel de personaj?
Bălcescu, a răspuns Manolescu. E un personaj român fascinant. Intransigență morală. Refuzul tranzacțiilor. Puritatea sufletească. Nimbul eroic.
Ce personaj istoric detestați?
De pildă, pe Constantin Cantemir, a răspuns Maestrul. Îl detest pentru că a pus să fie omorât Miron Costin. Unul dintre marii cărturari ai secolului al XVII-lea, ucis din porunca unui domnitor care abia știa să se iscălească...
...La Revoluția din 1989, și după, Manolescu a continuat să fie acel spirit revoluționar care se definea în 1976, în interviul din care am citat mai sus. A călăuzit către o schimbare mulți tineri idealiști și patrioți.
A fost întristat de ascensiunea post-revoluționară a baronilor și a noilor boieri - eternii ciocoi ai românilor - care, abia știind să citească, precum Constantin Cantemir, au alungat din Cetate și au mazilit cărturarii de tipul Miron Costin.
Mulțumesc, Nicolae Manolescu. Spiritul dumneavoastră a rămas viu în sufletul meu. Combustibil pentru un nou vehicul de civilizație, când literatura se stinge, dar continuă să lumineze conștiințele critice și autentic creatoare.
De ce a rămas Nicolae Manolescu viu în conștiința mea? Pentru că i-am ascultat mereu povața: “un personaj istoric rămâne viu numai dacă nu-l privim ca pe un obiect de aniversare. Este o evoluție organică a oricărei culturi care face să se mențină la suprafață tot ce e mai bun, toate ideile morale, tot ce poate constitui un exemplu, toate personajele. Aniversările oficializează. Nu e nevoie să întorci capul spre trecut ca să vezi acele personaje ilustre. Eu sunt aici și acum. Și, de altfel, eu nici nu am ceea ce se cheamă “sentimental trecutului”. Trecutul e necontenit prezent în mintea mea”.
Nicolae Manolescu este aici și acum.
Am trăit deja suficient de mult ca să-mi validez și lecția despre istorie, asupra căreia tot Maestrul mi-a deschis ochii. Confirm, așadar, după cincizeci de ani de la prima întâlnire cu Nicolae Manolescu: că totul se repetă și totul e nou. Știu că toate greșelile sunt justificabile, dar că niciuna nu se uită. Că toți eroii au momente de slăbiciune și toți lașii momente de eroism, dar că până la urmă eroii rămân eroi și lașii, lași. Că noi nu ne stabilim de obicei responsabilitățile, dar că suntem responsabili de tot ce se întâmplă. Că istoria e o continuă invitație la alegere, dar că nu suntem întotdeauna liberi să alegem.