Condiția scriitorului român nu a fost considerată niciodată o chestiune importantă, afară poate doar de regimurile totalitare, bogate în strategii de confiscare a conștiinței și de manipulare politică. În România, de-a lungul timpului, în varii sisteme socio-politice, numai creatorii atașați mecanismelor de propagandă ale bazinelor politice au beneficiat de un anumit sprijin, mai mult sau mai puțin consistent, din partea instituțiilor statului.
Dar, în general, nu meritele artistice și culturale au făcut obiectul “atenției”, nu aportul notabil adus de unii autori dezvoltării limbii și literaturii române ori spiritualității și nivelului de cunoaștere românești. Pentru exemplificare, România nu are niciun model propriu de susținere nepolitizată și necondiționată a talentului și a valorii, repere obligatorii ce duc mai departe forța românismului, după modelul bun pe care îl reprezintă, bunăoară, Franța, Marea Britanie, Israelul sau, mai aproape, Ungaria. Noi, ca țară, nu am depășit nivelul de acum un secol, în ceea ce privește rostul literaturii române pentru populația de limbă română. Încă de acum o sută de ani, Octavian Goga mărturisea[1] într-un interviu acordat lui Al. Șerban (12 aprilie 1912): “Este incontestabil că literatura, în viața unui popor, vine în urma altor categorii de manifestări: numai după ce nivelul general al educației publice s-a ridicat, încep să se simtă necesitățile de ordin sufletesc, cerințele estetice. De aceea, sunt încă popoare la care literatura este un lux. La acele popoare – printre care, din nefericire, ne prenumărăm și noi – și la care lupta pentru existență materială predomină și absoarbe aproape toate toate puterile naționale, acolo scriitorii nu-și pot asigura existența, prin munca lor intelectuală. Și-atunci trebuie să intervină statul”. Goga formula, cu multă vreme înainte (1912), teoria conținută în Piramida nevoilor umane a lui Abraham Maslow (1943, “O teorie asupra motivației umane”, în Psychological Review[2]). Intervenția statului în viața scriitorilor ar trebui să susțină numai ținta înaltă a creativității; ea nu trebuie să le condiționeze libertatea de expresie sau ideile. La rândul său, Goga spunea că “idealul ar fi, bineînțeles, ca scriitorii să rămână cu desăvârșire independenți și să nu aibă legături materiale decât cu editorii. Aceasta la noi nu se poate însă deocamdată, deoarece numărul cititorilor de cărți bune românești este prea restrâns. De aceea, Statul trebuie să recurgă la tot felul de mijloace pentru încurajarea materială a scriitorilor de talent: burse, funcții, premii. Cu toate acestea, părerea mea este că slujbele, cu atribuții precise de slujbaș public, nu pot fi folositoare scriitorilor. Artistul care râvnește altă glorie decât aceea de diletant, trebuie să-și devoteze toate preocupările și toate puterile de lucru artei lui.” De mare ajutor pentru scriitorii români, credea Goga, este să fie susținuți în a călători prin lumea largă sau de a merge la studii ori cu burse în străinătate: “Îndeosebi, cred că foarte folositoare pentru literații noștri pot fi bursele pentru străinătate. Literaturii noastre, care în vremea din urmă a lăsat impresia că s-a cercuit în orizonturile nu de-ajuns de largi ale aerului curat românesc, infuziunea de idei occidentale i-ar stimula într-un mod cu totul superior producția artistică. Dar afară de asta, cred că, dându-se prilej scriitorilor noștri mai de seamă să vină mai des în contact cu cultura Apusului, ei ar câștiga un cult deosebit pentru capodopere universale și s-ar simți ispitiți să le tălmăcească în limba noastră. Ar fi o fericire să vedem pe piața noastră literară marile opere străine, în ediții românești. Aceasta este cu atât mai necesar, cu cât o literatură, după părerea mea, nu poate pretinde că a ajuns la un nivel de matură dezvoltare, câtă vreme în fruntea lucrărilor ei de seamă nu figurează și o bună traducere a operelor lui Shakespeare.”
Călătoresc scriitorii români, cu susținere din partea Statului, astăzi, mai mult decât în trecut? Fără îndoială că da. Însă există un preț: o înregimentare convenabilă, adică o participare politică, de grup sau ocultă, o afiliere mai mult sau mai puțin oficializată la camarila norocoasă, cu acces bogat la resursele publice.
Câteva comparații, fie și foarte superficiale, între procedeele prin care statul ungar și statul român susțin creația, cultura originală, creatorii de cultură majoră din țările lor, îi prilejuiesc lui Goga o lucidă amărăciune: “Ungurii dau însemnătate foarte mare chestiunilor de ordin cultural și artistic. Și nu numai Statul consideră de datoria lui să exercite această acțiune de stimulare literară și artistică. Nu, fiindcă în afară de bursele anuale ce se acordă scriitorilor, în afară de premiile decernate scrierilor celor mai valoroase, Academia ungară îngrijește ca anual să se traducă, de către literații de seamă, capodopere străine. Grație acestor inițiative fericite ale Academiei de la Budapesta, limba maghiară posedă astăzi mai multe traduceri bune ale lui Shakespeare și ale principalilor poeți germani. Aceste capodopere, traduse sub controlul Academiei, se vând pe prețuri foarte ieftine. De altfel, ungurii au un contingent de cititori mult mai mare decât noi. De aceea, în afară de solicitudinea continuă și sistematică pe care le-o arată Statul, scriitorii maghiari câștigă bine și din desfacerea lucrărilor lor. Acolo un scriitor poate face avere din munca lui intelectuală. Dovadă Francisc Hertzeg, un șvab maghiarizat, nuvelist și autor dramatic mult inferior lui Caragiale, a făcut avere mulțumită activității lui literare și azi se plimbă cu iaht propriu pe Marea Adriatică. De Koloman Micsat (Kálmán Mikszáth, 1847-1910), talentatul romancier mort de curând, nu mai vorbesc. Lui, ca recunoștință pentru marele său talent, poporul maghiar i-a oferit, ca dar național, o moșie de 150.000 cor. .” Prin comparație cu realitățile din Ungaria, cele românești sunt tragice. Goga remarcă felul cum, după lăsarea cortinei după ultimul act din piesa O noapte furtunoasă, Caragiale tot falit era: “Mă gândesc cu rușine că un Caragiale, într-un stat civilizat, ca România, la vârsta de 60 de ani, după ce a creat atâtea capodopere de artă, trebuie să lupte cu grijile materiale. Cum se poate ca în conștiința noastră publică să nu fi răsărit încă gândul bun de a face un dar național acestui mare meșter al prozei românești?”. Răspunsul dat tot de Goga este pesimist: “Progresul cultural al unui popor nu se poate face cu forța. Desfășurarea lui este lentă și sigură. Noi, cei care simțim cum ar trebui să fie și vedem cu durere ceea ce este, suntem datori să ne resemnăm, să ne împăcăm cu viața de renunțare pe care vremea ne-o impune. Chemarea noastră este să pregătim drumul celor de mâine. Și trebuie să îndeplinim această chemare însuflețiți cel puțin de speranța că urmașii noștri vor fi mai norocoși.” Cuvintele lui Goga privind soarta scriitorilor români sunt de o mare actualitate. Sub presiunea acestei realități dure din România - existente și la vremea lui Goga, și azi -, și cu scuza necesității de a rezista, fie și fără scrupule morale, mulți scriitori și cărturari români, între care și Goga, au făcut concesii morale și politice regimurilor extremiste și exterministe ce au caracterizat România recentă: regimurile de extrema dreaptă din anii ’30 (Goga a fost prim-ministrul României de la 28 decembrie 1937 până în 11 februarie 1938) și regimurile de extrema stângă și neo-fascistoide, după 1945 (cu cohorta lor de camarile scriitoricești leniniste, bolșevice, staliniste, dejiste, ultranaționalist ceaușiste, populist neo-comuniste, mafiot-oligarhice, până la zi). Condiția scriitorului român, însă, a rămas tot deplorabilă. În destinul său, mizeriei fizice și sociale i se adaugă - în mod constant și impardonabil -, mizerabilismul moral și civic. Cu nu foarte mari câștiguri pentru valoarea estetică a operelor produse.
Israelul are un organism special de apărare a literaturii și a scriitorilor săi, un Institut israelian pentru traducerea literaturii ebraice și difuzarea ei rapidă în lumea largă. România își persecută scriitorii și tratează operele literare – veritabil tezaur de limbă și de literatură română – cu o îngrijorătoare ostilitate și cu sadism: intelectualofobia societății și a clasei politice e dublată de ura față de standardele mentale și creative înalte. Uniunea Scriitorilor din România se zbate cu dârzenie să susțină pe linia de plutire scriitorii români, o castă de elite românești repudiate de mecanismul unui sistem bolnav. Există o arcă a scriitorilor români. O bărcuță firavă, plutind în derivă pe suprafața agitată a indiferentismului românesc sinucigaș și a globalismului nemilos. Scriitorii români, ființele acestea plăpânde deși creatoare de cosmogonii, azi marginalizate în România de o politică total antiromânească, sunt, de fapt, puntea de legătură cea mai solidă între România și Universalitate.
Angela FURTUNĂ
[1] O. Goga: interviu de Al. Șerban, revista Flacăra, 12 aprilie 1912.
[2] Abraham Maslow, “A Theory of Human Motivation”, în Psychological Review, 1943.