“Rugăciunea este cheia ce ne-a dat-o Dumnezeu să deschidă uşile cu puterea Sa.” Ward B. Scharp
Este bine ştiut de noi, de toţi, faptul că Domnul Isus a trăit o viaţă de rugăciune. Exemplul Său de a se ruga sistematic Tatălui i-a determinat pe ucenicii Săi să fie mai interesaţi în acest domeniu. Nicăieri în Biblie nu găsim că vreodată ucenicii Să-I fi cerut Domnului Isus să-i înveţe cum să predice sau cum să facă minuni. Însă găsim scris (textul citat) că la un moment dat, unul dintre ucenici I-a cerut să-i înveţe cum să se roage. Nu ne este relatat numele ucenicului, ceea ce înseamnă că ar fi putut fi oricare dintre ei; tot aşa oricare dintre noi, putem să-I cerem Domnului să facă acelaşi lucru: să ne înveţe cum să ne rugăm. Acest fapt ne spune că rugăciunea e foarte importantă şi merita să învăţăm şi noi cum să ne rugăm.
Nici unul dintre noi nu ne-am născut “cunoscând” lucrurile, dar le-am învăţat pe parcursul vieţii. Procesul de “învăţare” are o mare importanţă în formarea noastră ca personalităţi. Acest proces cere timp şi mult efort. Nici odată nu voi uita pe mama mea care m-a învăţat primul gângurit şi primii paşi spre viaţă. N-am uitat nici prima mea învăţătoare care m-a învăţat cum să scriu şi să citesc. Practica de zi cu zi a demonstrat că nu poţi progresa în viaţă dacă nu te strădui să înveţi cât mai mult şi să te ţii la zi cu avansarea cunoştinţelor(ca să pot să fac faţă la serviciul meu la cei de peste 50 de ani pe care îi am, tot mai merg la şcoală). Cu atât mai mult, nu vom putea progresa în viaţa spirituală dacă nu învăţăm în primul rând să ne rugăm.
E foarte interesant de observat că atunci când ucenicii au venit la Domnul Isus cu cererea, El nu i-a întrebat ce fel de rugăciuni au ştiut ei până acum, ce au învăţat acasă (de la părinţi) sau de la sinagogă. (La sinagogă se rostea întotdeauna când se adunau câteva din cele 18 rugăciuni ale Sinagogii). Învăţătorul Isus nu le-a spus: ”haideţi să plecăm de la ce ştiţi voi deja şi să alcătuim împreună o rugăciune.”
Viaţa de rugăciune a Învăţătorului a “motivat” ucenicii să fie interesaţi în “technica” rugăciunii. Pe paginile Noului Testament sunt înregistrate multe ocazi când Domnul Isus se rugase, astfel la botezul lui când cerurile s-au deschis (Luca 3: 21), De asemenea aflăm din evanghelii că Domnul mergea singur în locuri pustii şi se ruga singur (Luca 5: 16; 9:18), sau câteodata lua şi ucenicii cu El la rugăciune (Luca 9: 28). Altădată se ruga toată noaptea singur (Luca 6: 12), de asemenea evanghelistii ne relatează că Domnul avea locuri anume unde se ruga (Luca11: 1)
De asemenea e foarte interesant de observat că Domnul Isus nu-i învaţă rugăciunile celebre din Biblie ca acea a lui Avraam pentru Sodoma şi Gomora sau oricare alta. Nu, pentru că El a vrut să-i înveţe pe ucenicii Săi modelul de rugăciune prin care ei să poată să “intre” la tronul de Har a Lui Dumnezeu-Tatăl, aşa cum El Îsuşi a intrat.
Să urmărim vă rog structura rugăciunii:
I. Prima parte a textului: Modelul de rugăciune; structură, ghid, direcţie (ver.1-5). Cunoscută ca “Rugăciunea Domnească”, nu pentru că Domnul Isus s-a rugat aşa ci pentru că El a învăţat pe ucenicii Săi să o folosească ]n felul acesta.
II. A doua parte a textului: Spiritul rugăciunii: sau felul în care trebuie făcută.
I. Rugăciunea ca Model:
· Prima parte a rugăciunii, ca şi de altfel prima parte a Decalogului, se referă la Dumnezeu. Nici nu se poate pune problema de a cere ceva lui Dumnezeu, dacă nu înainte de toate am realizat o corectă relaţie cu El.
a) Adresarea către Tatăl:
“Tatăl nostru,…aşa trebuie să începem “conversaţia” cu Dumnezeu. Eşti tu într-adevăr “copilul” acestui Tată? Poţi tu să-I spui tată? Eşti tu născut din Dumnezeu? Domnul Isus foloseşte aici cuvântul aramaic “ABBA”, care tălmăcit ar fi “dady’” sau “tăticule”. ”Tăticule” e o expresie care înglobează în ea mai mult decât o simplă relaţie între două persoane. Înglobează de fapt intimitate-ceva ce numai un tată cu copilul său poate avea.
b) Proslăvirea Lui. Expresia ”Sfinţească-se Numele Tău” este recunoaşterea că ai de-a face cu un Dumnezeu care e Sfânt (de trei ori). Spunând sau declarând aceasta, nu însemnă că noi adăugăm “ceva” la Sfinţenia Lui, ci doar că Îl onorăm în felul acesta.
c) Invocarea, chemarea Împărăţiei Lui să vină în viaţa mea. Împărăţia este “domeniu” unde se face Voia Împăratului. Dacă eu nu sunt gata să fac Voia Tatălui, ce pretenţie să mai am de a-i cere ceva?
·
A doua parte se referă la noi (nu la mine în primul rând)
a) Cereri în domeniul material: “pâinea cea de toate zilele”
Cuvântul folosit în original este “artos” care însemnă mai mult decât pâine, înseamnă de fapt hrană în general. Iar referitor la timpul pentru “hrană”, în evanghelia după Matei, e cuvântul “astăzi”, iar în Evanghelia după Luca apare ”în fiecare zi”. Timpul verbului e la prezentul continuu, adică o aprovizionare continuă.
A te încrede în Dumnezeu, pentru “suficienţa” de mâncare în fiecare zi a fost de o deosebita importanţă pentru oamenii din vremea Domnului Isus, pentru că pe atunci ei erau angajaţi doar cu ziua (Mat.20:1-5). Nu erau niciodată siguri că “mâine” vor avea de lucru, implicit vor avea ce pune pe masa familiei lor…
Această scenă ne aminteşte de poporul evreu în pustie, când ei depindeau zilnic de Dumnezeu pentru hrana lor de toate zilele. Mana o puteau strânge doar cât mâncau într-o zi. Tot ce era în plus, se strica (Exod 16:4).
b) Cereri în domeniul spiritual: “şi ne iertă nouă greşalele precum”…
« greşalele » sunt de fapt păcate în faţa lui Dumnezeu. Păcatele noastre ”ne mărturisite”, pun un zid de despărţire între Dumnezeu şi noi. Ca noi să putem avea “dreptul” să-I cerem, trebuie mai întâi să “spargem” zidul de despărţire. Şi aceasta se poate realiza doar prin mărturisire păcatelor…
“A nu ne duce în ispită”
Cuvântul “peirasmos”, folosit aici se referă mai mult la a fi “testat”. Şi noi ştim că Dumnezeu îngăduie ca copii Lui să fie testaţi ca să poată creşte…(Detr. 6-8).
II. Spiritul rugăciunii reiese din parabola adăugată de Domnul Isus la modelul rugăciunii; unde se relatează o întâmplare care ar fi putut avea loc în Israel în aceea vremea. Şi anume, un anumit om se “trezeşte” în mijlocul nopţii cu un prieten ce era în călătorie şi trecea prin aceea localitate. Fiindcă ziua era prea cald, de obicei călătoriile lungi se făceau noaptea. Era o obligaţie morală şi cetăţănească în acelaşi timp, ca să găzduieşti trecătorii şi să-I serveşti cu mâncare. Prietenul “gazdă “, s-a întâmplat să nu aibă de loc pâine lăsată pentru a doua zi, aşa că să–şi poată îndeplinii onorabil obligaţiile de gazda, se duce la vecinul său cu care era şi prieten. Era la miezul nopţii. Uşa vecinului era deja încuiată şi toţi se părea c dorm. ”Ce o sa mă fac atunci ?, se gândea gazda. O să fiu considerat o gazdă care nu şi-a făcut datoria şi “judecat” aspru de consăteni. Aşa că a început să “bată” la uşa vecinului. Era inoportun la ora aceea. Dar, legea cerea…şi el trebuia să o respecte cu orice preţ….După câteva bătăi, vecinul se trezeşte “buimăcit’ şi întreabă cine–i acolo şi pentru ce? Pe scurt, vecinul “gazda” îi explică dificila situaţie în care se afla .”E târziu, m-am culcat, copii mei sunt cu mine în pat, nu pot să-ţi îndeplinesc rugăciunea fără ca să tulbur toată familia”. Fiindcă “gazda” insista, vecinul s-a sculat şi i-a dat ce a cerut (evident, tulburând familia sa). Învăţătura:
1. Perseverenţa în rugăciune. Vecinul (prieten), a cedat până la urmă prin un anume efort din partea “gazdei”. Surpriza… vine. Vecinul iese afară cu un braţ de pâini: ‘iată-le şi dute...de acum”.
Domnul Isus asigura ucenicii că acei ce vor cere, vor cauta şi vor bate vor fi recompensaţi cu: găsire, primire şi deschiderea uşilor încuiate. Secretul perseverenţei: permaneţă, continuitate - neîntrerupere
a. Verbele sunt la prezentul continuu: ţine-o (continuă)- cerând, căutând şi bătând...
b. Relaţia progresiva dintre verbe: porneşti cu a “cere", apoi continui cu “căutarea" şi pe măsură ce ajunge mai apoape de “obiectul” cerut începi să "baţi".
În această parabolă, Domnul Isus nu a spus că Dumnezeu Tatăl este ca acel vecin, prieten, obosit şi egoist. Ci care, în final, a îndeplinit cerinţa prietenului său, chiar aşa inoportună cum era. Cu atât mai mult, fiind copii ai Săi, Dumnezeu ne va răspunde când îi cerem ceva după voia Sa.
Parabola aceasta este “o povestire” intenţionat creată de Învăţătorul despre nevoia “unui om” la miezul nopţii. “Care dintre voi,. .”A asigura acea nevoie (hrană) la un timp aşa de inoportun, nu ai altceva decât să apelezi la o persoană pe care o consideri prieten. Mai mult ca sigur că nimeni nu te va înţelege, în afară de un prieten adevărat, atunci când vei cere ajutor la o oră nepotrivită.
“Ospitalitatea a fost o obligaţie crucială; gazda trebuia să hrănească călătorul trecător care i-a onorat casa lui sau a ei prin venirea de a petrece noaptea acolo. Chiar dacă multe case î-şi consumau pâinea lor pâna seara în satele mai mici oamenii însă ştiau cine anume s-ar putea să aibe pâine rămasă neconsumată. În satele mai înstărite din regiunea ceea, pâinea putea să ajungă pentru câteva zile; dar gazda trebuia să servească musafirul cu pâine proaspătă şi întreagă (neîncepută) ca un act al ospitalităţii” ( Bible Background Commentary. New Testament, pag.219 by Craig S. Keener)
…La început vecinul nu a “văzut” urgenta deranjului. În opinia lui “problema” putea fi amânată pâna la dimineaţă… Dar omul continuă să insiste şi în urma insistenţelor lui supărătoare, a primit până la urmă pâinea cerută de el… Vecinul nu a răspuns negativ în prima instanţă, pentru că nu era prieten cu omul din pilda, ci pentru situaţia inoportună. Cuvântul în l. greacă de la care deriva acest cuvânt se traduce cu: lipsa de ruşine şi obraznicie.
“Dar îţi spun eu asta-chiar dacă el nu va face asta ca un prieten, dacă tu continui să baţi destul de mult, el se va scula să-ţi dea ce doreşti, aşa că reputaţia lui să nu fie distrusa” (Living Bible Translation.)
Recomand să ţinem minte un lucru important: perseverenţa nu este încercarea de a schimba “mintea” lui Dumnezeu, ci metoda de a ne aduce pe noi în acel punct, ca El (Tatăl) să poată avea încredere în noi cu ceea ce ne va da în urma rugăciunii....
2.Confidenţa în rugăciune:
Din text aflăm că Învăţătorul le-a spus ucenicilor că dacă un tată uman, nu poate să dea copiilor săi un lucru rău, care le-ar putea pricinuii acestora ceva rău, iar putea răni; cu atât mai mult Tatăl nostru cel Ceresc, ne va da ceea ce El consideră “mai bun” pentru noi. Şi apoi împreuna cu acele lucruri cerute, El ne va trimite şi Duhul Sfânt ca să ne ghideze cum să folosim acele lucruri primite pentru maxima eficienţă.
Observăm aici garanţia că Tatăl (Dumnezeu) ascultă rugăciunea şi până la urma le va da copiilor săi “ce este cu dreptul”. Adevărata rugăciune depinde de relaţia personala, spirituală cu Tatăl (Rom.8:14).
Concluzie. Pilda aceasta ne mai învaţă că atunci când noi vom înţelege caracterul lui Dumnezeu, atunci de fapt vom înţelege felul în care să-I adresăm cererile noastre. Noi putem fi confidenţi în Tatăl ceresc cu privire la răspunsul la rugaciuni. Condiţiile ascultării unei rugăciuni de către Dumnezeu sunt: O corecta relaţie cu Tatăl şi o corectă atitudine faţă de El. În Pilda aceasta este prezentat un aspect al Caracterului Regelui: bunăvoinţă, bunătatea de ne răspunde cererilor noastre. Dumnezeu are bunavoinţă de a răspunde cu promptitudine celor ce i se adreseaza Lui, cu nevoile lor. Timpul “perseverării”, a baterii la “uşa îndurării” – este timpul în care Dumnezeu ne formează destoinici de a “mânui” ceea ce urmează să ne încredinţeze în urma cererii noastre. William McGill spunea, "Valoarea persistenţei în rugăciune nu este aceea ca (Dumnezeu) ne va auzi pe noi, ci accea că în sfârşit noi îl vom auzi pe EL." (poftim ...pâinile...)
Doresc ca Tatăl Ceresc să ne ajute de a avea un spirit corespunzător în rugăciune; de perseverenţă şi confidenţă. Amin!