Bogdan Adrian Toma este – sau a fost cândva – aproape un factotum. Preocupat de tot ceea ce se poate imagina: filosofie, istorie, geografie, știință, tehnică. Lucru care a adus, pe lângă beneficiul diversității, și mai puțin plăcuta consecință de-a finaliza foarte puține din proiectele începute. Este născut în Hunedoara, a absolvit filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, promoția 1999 și-a luat doctoratul în filosofie antică la aceeași universitate.
Diploma de doctor a fost obținută în anul 2011, după o stagiu îndelungat de pregătire, presărat de intermitențe, și după o muncă de aproape cinci ani la teza doctorală, ea a fost publicată în 2013 la Editura Grinta din Cluj sub titlul ”Şcoala sofistă și moştenirea ei in filosofia occidentală.” În actualitate lucrează ca și profesor de filosofie și mitologie la Colegiul Wilbur Wright din Chicago.
Când și de ce ai emigrat în Statele Unite?
Am venit în Statele Unite în 2005, la insistențele soției mele al cărui vis occidental era, cel puțin în momentul respectiv, de nestăvilit. Personal am avut mereu rezerve în ceea ce privește ruperea de țară, nu numai pe motive familiale, dar și având convingerea că preocupările mele literare nu-și vor putea căpăta formă într-o altă limbă decât româna. Pe de altă parte, îmi găsisem totuși și destule afinități cu limba engleză. În anii 2003-2004, când ambasada americană din România derula un program de finanțare a reconstrucției bisericii Sf. Nicolae din Densuș, am participat adesea ca și traducător oficial din partea autorităților locale la întâlnirile cu delegațiile ambasadei, inclusiv cu ambasadorul din vremea aceea, Michael Guest. Convins că ”mă pot descurca” nu numai într-o limbă de împrumut, dar și în locuri de muncă mai puțin conectate preocupărilor mele, m-am decis să dau o șansă trecerii oceanului. Însă, curând, aveam să-mi dau seama că mă înșelasem destul de tare. Legăturile cu țara erau mai puternice decât motivațiile pe care mi le găseam pentru a mă fixa în noua viață, ca să nu mai vorbesc de greutățile pe care le-am avut în a putea obține un post apropiat pregătirii de acasă. Aproape zece ani de zile au fost petrecuți într-un provizorat continuu, într-un regim de nestatornicie și chiar, aș adăuga, într-o anume depresie. Din care am ieșit, la momentul acela, scriind o carte intitulată ”Natură moartă cu înger” – un roman pe jumătate ficțional, pe jumătate autobiografic.
Care este legătura cu cinematografia?
Am fost mereu un consumator asiduu de filme, cu criterii absolut subiective, de neînțeles pentru alții, potrivit cărora îmi selectam favoritele. În unele cazuri era important dialogul, în altele decorul, în altele actorii și în altele acțiunea. Vă puteți imagina, prin urmare, că de-a lungul anilor am văzut peste zece mii de filme urmând un proces de selecție numai de mine știut. Era, la urma urmei, o problemă de timp până să mă întreb de ce n-aș putea eu însumi scrie un tip de film care să corespundă acestor ciudate nevoi personale. După 2008 am înscris aproape în fiecare an câte un scenariu în concursul organizat de HBO România, iar în 2013 am luat locul I cu un proiect intitulat ”Reparația.” Un soi de film ideal, filmul care reunea dorințele și personajele care îmi plăceau. În mod paradoxal, este și filmul pe care l-au evitat, aproape invariabil, cam toți producătorii cu care am discutat. Nimeni n-a dorit să-l ia în calcul. În parte din pricina temei, prea complexă, și în parte din pricina cerințelor de buget - știut fiind că în România finanţările de film nu sunt simple. E greu sa obţii finanţare chiar si atunci când ai o legătură destul de strânsă cu lumea filmului; ori eu eram - si încă sunt, de fapt - un ”ilustru” necunoscut.
Ce te-a determinat sau care a fost sursa de inspirație pentru scenariul de film pe care l-ai scris?
Scenariul scris recent – în toamna lui 2016 și transpus în film în 2017 – se intitulează ”Fals tratat de mântuire a sufletului.” Tema este una a revoltei față de societatea curentă, dar și una a pedepsei. O temă fundamentală, aplicată la realitatea românească a ultimilor zeci de ani. Personajul principal, Sorin, e un anchetator, inspector al CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii). Un om care munceşte de douăzeci de ani încercând sa descopere torţionari si autori de delaţiuni care au colaborat cu fosta putere politica. Acest om vede, aproape zi după zi, că munca sa nu are finalitate, că mereu se confruntă cu tot felul de obstrucții, că instituției pe care o servește i se răpesc tot mai multe dintre atribuții, că din majoritatea dosarelor deschise împotriva foștilor torționari se alege praful. Drama carierei devine una personală; așa se face că atunci când îi sosește un ajutor, un absolvent de drept pe care ar trebui să-l înveţe meserie, Sorin nu reușește să îi transmită altceva decât furiile sale și dorința lui de răzbunare. Ori lucrurile astea, cum vă imaginați, au puțin sens pentru cineva născut în jurul sau după anii 90. Prin urmare tânărul e aproape gata să renunțe la colaborarea cu frustratul său mentor când în viața ambilor intervine un caz semnificativ. Cei doi trebuie să investigheze activitatea unui preot, o fostă personalitate a Bisericii Ortodoxe, asupra căruia apar dovezi care-l pun în legătură nu doar cu poliția politică a comuniștilor dar chiar și cu o posibilă crimă. De aici încolo n-ar trebui să fie vorba decât de aflarea adevărului. Și totuși, pentru Sorin, personajul nostru central, adevărul devine secunda dorinței de a admonesta, judeca și pedepsi pe cineva.
Cât de difcil a fost să faci filmul sau să găsești finanțare ?
Filmul acesta, ”Fals tratat” a fost scris – destul de repede, chiar, într-o lună de zile – în ideea de a fi depus în concursul de finanțare organizat de CNC în anul 2017. Ar fi trebuit să intre în concurs ca și proiect comun al meu, al regizorului Nicolae Mărgineanu și al companiei ”Ager Film.” In 2017 insa nu a avut loc un concurs pentru finanţare de film, si atunci domnul Margineanu a zis că părerea dânsului e să nu mai pierdem încă un an într-o așteptare sterilă, ci să ne apucăm de treabă. Filmările s-au făcut cu suportul casei de producție Ager Film, și au început la circa nouă luni după definitivarea scenariului. O gestație simbolică, dacă e să facem o comparație ușor bizară. A fost o mare surpriză pentru mine, de fapt o dublă surpriză. Odată ca scenariul brut să placă atât de mult, încât să justifice investiția, și în al doilea rând să-mi văd munca atât de repede transpusă pe ecran. Din păcate, în România o astfel de succesiune rapidă a proceselor relative la producerea unui film este excepția și nu regula. Eu, unul, am speranța că dacă lucrul a fost posibil în cazul meu, ar putea deveni posibil și în multe alte cazuri.
Cum a început si decurs colaborarea cu regizorul Nicolae Mărgineanu ?
Pe domnul Mărgineanu îl cunoșteam, la început, pe baza carierei dânsului. Până să îl cunosc în persoană, îi văzusem absolut toată filmografia, cu excepția a două documentare. Filmografia artistică i-o știam, ca atare. Cred că filmul ”Pădureanca” l-am văzut chiar de vreo patru ori și încă mi se pare unul dintre cele mai solide filme românești făcute înainte de ’89. Personal, însă, nu l-am cunoscut decât în 2015, când i-am scris în legătură cu acel scenariu cu care câștigasem concursul HBO România și când a fost de acord să-și facă timp să mă întâlnească cu prilejul uneia dintre scurtele mele vizite în România. Atunci, practic, s-au pus bazele colaborării noastre.
Când și unde au fost făcute filmările, unde a fost lansat filmul?
”Fals tratat de mântuire” s-a filmat în trei locații: București, Sinaia și mănăstirea Iezer din județul Vâlcea. Un loc foarte frumos, ideal pentru câteva din scenele scrise – scene pentru care eu nu-mi folosisem decât imaginația, nevizitând până atunci locul respectiv. Indiferent de ce anume își poate imagina un scriitor, e de presupus că natura i-a luat-o deja înainte și a creat ceva compatibil cu gândurile sale. Când am vizitat și eu însumi mănăstirea, în vara lui 2017, am avut prilejul să întâlnesc un al mare actor român devenit azi călugăr, părintele Valerian Pâslaru, fostul actor Dragoș Pâslaru. Cu care am si stat putin de vorba si care s-a implicat activ in procesul filmului, cel puțin pe o parte care mie îmi era mai puțin cunoscută, și anume ritualul adresărilor unei persoane către o alta în ierarhia mănăstirească.
Aici cred că e indicat să precizez și faptul că actorii care și-au dat concursul pentru realizarea filmului au făcut o treabă extraordinară. In rolul bătrânului preot asupra căruia planează suspiciunile este Remus Mărginean, pe care publicul roman îl ştie din "Undeva in Est" si "Flacări pe comori" si care spunea ca acum, spre încheierea carierei, chiar şi-a dorit un rol de felul asta; in rolul tânărului ucenic al lui Sorin este Bogdan Nechifor, un star in devenire al filmului romanesc, care sigur va avea mult de spus si arătat in viitor; iar in rolul principal, al inspectorului care pune totul la bătaie pentru a vedea dreptatea ieşind la lumina, e Ioan Andrei Ionescu, un actor care ar fi meritat de mult nişte roluri mai substanţiale, pentru ca are tot ce-i trebuie pentru a ocupa cu succes prim-planul. S-a identificat foarte bine cu personajul, a reuşit sa scoată la iveala chiar nişte aspecte ale acestuia pe care eu, in scris, nu le dezvoltasem.
Filmul încă nu este lansat pe piața românească datorită unor tergiversări legate de procesul de distribuție. Fiindcă e un film greu de etichetat, în sensul în care unii l-ar vedea ca film de artă, iar alții ca o dramă clasică cu accente, ici și colo, de thriller, n-a fost simplu să i se identifice o nișă conform căreia să fie distribuit. Din câte am înțeles, începutul lui septembrie 2018 este dat ca cel mai sigur interval de timp în care ar trebui să aibă loc lansarea în cinematografele românești. Până atunci, din câte știu, va merge la două festivaluri, la Cannes și la Shanghai, care sunt relativ apropiate ca și dată de desfășurare.
Când va avea premiera in America?
E mai greu de spus când și dacă va exista, efectiv, o premieră americană. Eu, personal, l-am ”pregătit” într-un anume sens pentru așa ceva, sub aspectul că l-am subtitrat eu însumi în engleză și am încercat să adaptez toate replicile unui stil de adresare și conversație care-mi este deja familiar de mulți ani de zile.E probabil că cel mai devreme lucrul se va întâmpla în 2019, undeva în aprilie, cu prilejul Festivalului de Film Românesc din Chicago.
Ce alte proiecte de scenarii mai ai pentru viitor?
Ar exista trei sau patru proiecte la care am lucrat asiduu în ultimii ani. În sensul că le-am scris rapid, după cum mi se întâmplă de obicei – după care le-am reluat și am stat mai mult timp la ”verificarea” personajelor, în sensul de a-i da fiecăruia din ele o nota proprie în ceea ce face și spune. Unul e despre un ins care-a condus și manipulat, dintr-o poziție de putere, viețile unui întregi familii, și care vrea să-și pună la punct conştiinţa dând cărțile pe față. Un subiect care poate avea sens pentru mulți dintre românii de astăzi, familiari cu intervențiile cel puțin discutabile ale instituțiilor de forță în viața individului. Un alt scenariu la care lucrez de mai multă vreme e o frescă, istoric-ficțională, a unor evenimente din anul 1938 în România. E un proiect care nu mă aștept să fie deloc ușor de propus pieții de film autohtone, mai ales datorita împrejurărilor controversate. Finalmente, într-un alt material, încerc să fac radiografia unuia din episoadele petrecute de mine la jumătatea anilor ’90 într-un cămin studențesc, în complexul Hașdeu din Cluj, alături de prietenii cu care împărțeam camera la momentul respectiv.
Trei subiecte, ca atare, din trei zone diferite de interes, cum sper că și cineaștii români au în vedere pentru viitor. Adică teme cât mai variate. Pentru că pe lângă provocare și onestitate, cred că și diversitatea poate fi, la o adică, o garanție pentru cinema-ul de calitate.