Din corespondențele anterioare am aflat faptul că Mircea Eliade era un om mărinimos de felul lui, ajutând cu bani diferiți români aflați la nevoie, pe unii din ei fără să îi fi întâlnit vreodată, decât prin intermediul corespondenței. Pe lângă faptul că era generos, Eliade era și un personaj foarte sensibil.
O corespondență pe care Eliade a purtat-o la Paris în anii ‘70 și ‘80 a fost și cea cu scriitorul Paul Goma, care se refugiase politic acolo. Din corespondența lor reiese faptul că Eliade, în mărinimia sa, l-a ajutat cu bani pe Goma, știind probabil cât de greu îi poate fi unui proaspăt imigrant. Dacă inițial Goma recunoaște că a refuzat ajutorul, ulterior l-a acceptat, într-o scrisoare, din Noiembrie ‘79, Goma mulțumindu-i lui Eliade pentru cecul trimis, prin Monica Lovinescu, cât și pentru patul primit pentru fiul lor, Filip.
Într-o altă scrisoare, pe 21 August,1981, Paul Goma i se destăinuia lui Eliade cu privire la cartea “Patimile după Pitești”. O carte care descria ororile petrecute în faimoasa închisoarea comunistă de reeducare, de la Pitești. Editorii de la Paris sperau ca Eliade să o citească și să îi scrie, eventual, o prefață. Eliade nu citește însă decât câteva zeci de pagini, șocat fiind de cruzimea suportată de deținuți. Goma află, de la Monica Lovinescu, motivul pentru care Eliade nu i-a putut citi manuscrisul și apoi scrie prefața. În sensibilitatea lui, Eliade n-a rezistat să citească despre acele violențe, descrise de Goma, despre tratamentul barbar și inuman pe care îl aplicau comuniștii deținuților politici.
Putem, cred, concluziona faptul că acesta să fi fost, poate, unul din motivele pentru care Elide nu a mai călcat niciodată în România comunistă, chiar și după ce și-a luat cetățenia americană, cu toate că regimul ceaușist a încercat readucerea lui în țară.
Iată ce îi scrie Paul Goma lui Eliade:
“Vă scriu, probabil, din nevoia de a mă justifica în fața profesorului; vă scriu, cu certitudine, în scopul de a-mi explica această carte. O fac, știind bine că o carte nu se explică, nu scriitor fiind sau nefiind.
Conștient că fac ceea ce nu se face, fac, totuși.
“ Întrebarea care nu-mi dă pace ar fi aproximativ următoarea: „Dacă Eliade în dubla lui calitate: de român, cunoscător al acestor orori; de scriitor care cunoaște, prin propriu-i scris ororile, - deci, dacă Eliade nu a putut suporta mai mult de 50-60 de pagini, cât vor “înghiți” ne-românii, ne-scriitori?! “
Fiindcă nu este un secret: am scris “Patimile” nu pentru români (care nu m-au așteptat pe mine ca să le afle) ci pentru occidentali.
......................................................
M-am consolat, spunându-mi că, prin structură, nu suportați violența. Și, gândindu-mă la dumneavoastră, mi-am adus aminte că ...nici eu. Și că, probabil nici eu nu aș fi rezistat mai multor pagini - - din cartea altuia.
........................................................
V-am scris toate astea așa pentru că simțeam nevoia să găsesc un zid al plângerii. Să-i spun zidului că are dreptate atunci când nu suportă insuportabilul. Și eu aș fi reacționat la fel dacă nu aș fi conviețuit vreme de trei ani cu insuportabilul - adevărat, pe hârtie -, până la a nu-l mai percepe”.
Cine va fi așternut pe hârtie asemenea orori? - probabil, aproape sigur, cu certitudine că nu eu, fiindcă, dacă ar fi după mine, aș scrie “Un băiat iubea o fată” în 26 de volume (Ediție revizuită și adăugită).
Un alt detaliu interesant descris de Goma în scrisoare, este motivul pentru care nu a rămas în Franța în 1972. În 1973 acesta se reîntoarce în România, așa după cum spune nu pentru a “lupta pe baricade” ci pentru că aflase, că, grefierul proceselor din lotul Țurcanu și Calciu, era dispus să vorbească, pentru suma de 15,000 de lei. Ajuns în țară, Goma, nu a mai apucat să vorbească cu grefierul deoarece acesta moare subit. Revenit însă la Paris este încurajat de către Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și Ion Cușa să scrie totuși această carte.
Mircea Eliade Papers, Special Collections Research Center, University of Chicago Library.