Acum 4 ani am fost pentru 2 zile intr-una din cele mai vizitate destinatii ale Europei – muzeul Luvru din Paris. Vizita a fost fascinanta la nivelul intersectiilor culturale. Bineinteles am incercat sa vad indeaproape si cea mai populara piesa a muzeului – pictura lui Leonardo daVinci, Monalisa/Gioconda.
Oamenii se ingramadeau (vremuri preCovid) si incercau sa fotografieze sau sa se fotografieze in impostaze creative. Foarte putini reuseau prin marea de oameni sa aiba timpul necesar unei fotografii de calitate. Cei mai multi (am incercat si eu (si) asta) faceau selfie ca sa fructifice timpul si sa se mute spre alta sala cu exponate.
Asa cum stim “selfie” presupune insa a nu fi cu fata la cei pe care ii fotografiezi, ci cu spatele sau intors pe o parte. Adica faceam poza la Monalisa stand cu spatele la Gioconda. In trecut, oamenii faceau o fotografie a unui tablou pentru a le arata altora. Intentia era ca si altii sa poata privi Si admira arta. Astazi, oamenii iși fac o fotografie in fata tabloului pentru a le arata altora pe unde au fost. Intentia este ca altii sa-l poata privi, admira si invidia eventual pe fotograf. Un selfie langa o opera de arta arata ca esti mai cult decat ieri.
Pana si semnele grafice de avertizare din jurul exponatelor din muzeu s-au schimbat tinand cont de noua preferinta in fotografiere. Prin anii 1980-2000 semnele grafice din jurul Mona Lisei avertizau impotriva deteriorarii picturii cu bliturile camerei. Era cam un flash la fiecare 5 secunde. Prin 2018, semnele avertizau acum impotriva celor ce faceau selfie si care se raneau reciproc cu coate si selfie-stick-uri.
Mi s-a parut o imagine sugestiva a lumii noastre, a obsesiei de sine si a luptei noastre crancene de a ne pozitiona valoric langa orice obiect, lucru faimos. Uneori si viata de credinta o intelegem asa… Dumnezeu este in background si noi suntem principali in orice poza. El este undeva printre detalii si noi suntem elementul principal. Sa ne dea asta profunzime spirituala? Nu prea.
Scopul principal al crestinismului nu este inaltarea de sine. De prea multe ori, egoismul este aerul pe care il respiram in jur si asta ne infecteaza si dauneaza relatiilor cu ceilalti, iar primordial cangreneaza relatia noastra cu Tatal ceresc.
Isus dezvaluie, provoaca si dezintegreaza acest egoism cu prima cerere a Rugaciunii Domnesti unde spune: “Sfintit sa fie numele tau” (Matei 6:9). „Sfintit sa fie numele tau” ne aminteste de importanta de a trata numele lui Dumnezeu.
Originalul grecesc ofera un context suplimentar. Verbul hagiazō se coreleaza cu substantivul hagios, aproape intotdeauna tradus prin cuvintele „sfant”, sau „loc sfant”. Legatura poate fi vazuta in cuvantul englezesc rar „hagiografie”, care este o biografie a unui sfant sau o biografie care incearca sa infatiSeze pe cineva ca sfant. Si aceasta introduce un set de cuvinte construite pe latinescul sanctus, inclusiv „sfant”, „sanctuar”, „sfintire”, „sacru” Si „consacrare”. Alaturarea acestor cuvinte impreuna ne ofera o intelegere mai rotunjita a sensului lor.
Prin afirmatia din Rugaciunea Domneasca noi ne rugam ca numele lui Dumnezeu sa fie sfintit, tratat ca sfant, venerat si sfintit.
Numele revelat al lui Dumnezeu in Vechiul Testament este יהוה, adesea reprezentat prin tetragrama YHWH. Este imposibil sa transmitem pe deplin reverenta cu care Israel a purtat numele „DOMNUL”. A treia porunca spune: „Sa nu foloseSti greSit numele Domnului Dumnezeului tau, caci DOMNUL nu va tine nevinovat pe nimeni care foloseSte greSit numele Lui.” De fapt, evreii au ajuns sa refuze chiar sa rosteasca numele lui Dumnezeu, יהוה, alegand in schimb sa-l inlocuiasca cu cuvantul Adonai, care inseamna „domn” sau „stapan”.
„Sfintit sa fie numele tau” este o expresie ce se naste din durere. Vedem in lumea noastra ca numele Tatalui nostru nu este sfintit. De fapt, este adesea abuzat, fiind inclus in exclamatii lipsite de respect, sau de frustrare: „Doamne Atotputernic!” “Pentru numele lui Dumnezeu!” “Isuse Christoase!” Intuim ca singurul motiv pentru care oamenii se simt confortabil sa dispretuiasca numele lui Dumnezeu in acest fel este pentru ca dispretuiesc pe Dumnezeu care poarta acest nume. Cand oamenii nu-L respecta pe Dumnezeu, ii este usor sa-i distrugi numele.
Pe de alta parte „Sfintit sa fie numele Tau” exprima dragostea pentru Tatal nostru. Laudam ceea ce iubim si vrem ca alti oameni sa lauda ceea ce iubim. Vreau ca oamenii sa-mi admire familia si sa vorbeasca bine despre familia mea pentru ca imi iubesc familia. Acelasi lucru este valabil si pentru Dumnezeu.
In cele din urma, ne uitam la prioritatea pe care „Sfintit sa fie numele tau” ar trebui sa o aiba in rugaciunile noastre. Rugaciunea Domnului ne invata ce prioritate ar trebui sa dam lucrurilor pe care le rugam. Tatal nostru din ceruri are cea mai mare prioritate. Abia dupa aceea (asa cum rugaciunea continua) ne intoarcem la propriile noastre nevoi de paine, iertare si protectie.
In mod natural, nu ne rugam in acest fel. Spiritul noastru nu zboara in mod natural in sus catre Tatal nostru, catre gloria, misiunea Si scopul Lui. In schimb, suntem cufundati in strigate de ajutor pentru sanatatea noastra, finantele, problemele de familie, examenele, dorintele de relatie Si asa mai departe.
Rugaciunea Domnului ne invata sa privim de la noi insine spre Dumnezeu. Ne invata sa-L punem pe Dumnezeu in centru si pe noi insine la periferie.
Si acesta este marele secret: cand facem asta, gasim fericirea, multumirea, implnirea. Suntem nefericiti pentru ca ne punem pe primul loc. Cand nu obtinem ceea ce ne dorim sau ceea ce credem ca meritam, suntem suparati si frustrati. A ne pune pe primul loc este epuizant. Pana la urma, este deprimant.
Problema unui crestinism autoservitor nu este una noua. Simon vrajitorul credea ca a-l urma pe Hristos ii va aduce bogatii si faima (Fapte 8). Corintenii cu darurile spirituale mai „spectaculoase” s-au bucurat de atentie. Daca credinta noastra crestina este un mijloc pentru bunastarea si fericirea noastra pamanteasca, vremelnica atunci mai devreme sau mai tarziu aceasta deziluzie va aduce o moarte progresiva.
Fie ca sa nu ne intoarcem niciodata spatele Tatalui nostru ceresc, cu camera focalizata asupra eului nostru patetic. Doamne fereste ca El sa devina vreodata o imagine de fundal pentru glorificarea sinelui nostru.
Fie ca prima noastra cerere catre Tatal nostru din ceruri, „Sfintit-se numele tau”, sa-L puna din nou in centrul rugaciunilor si slujirii noastre crestine.
Emanuel C. Pavel – Vancouver BC, Canada