Evenimentele petrecute în ultimul timp au fost și sunt în atenția multor experți, și n-am investit prea mult timp să scriu ceva despre ele fiind plină media de comentarii semnificative și la subiect.
Urmăresc, în ultimii ani, procesul de distrugere a cetății Damasc, cea mai veche capitală funcțională a lumii. Orașul Damasc, capitala Siriei, cu o vechime de peste 9 mii de ani este unul din orașele lumii care are o atenție specială în profețiile Scripturii, pentru vremurile din urmă. În acest context vă prezint articolul publicat de redacția Nașul TV.
Am scris mult la această rubrică despre Invazia musulmană în lume și specific în Europa. Scriitor, eseist, estetician, istoric al artei, stilist al limbii române, apreciat colaborator al publicației Romanian Times, a publicat pe adevarul.ro articolul de mai jos, care răspunde la multe întrebări care mi s-au pus pe tema imigrației în Europa.
PROOROCIE PENTRU DAMASC
<<
Valul de refugiați sirieni care a copleșit Europa, în urma intensificării acțiunilor Statului Islamic în Orientul Mijlociu, a readus în atenție un verset din Vechiul Testament despre care se crede că profețește dispariția Damascului și a statului modern al cărui capitală este (adică Siria). „Iată, Damascul este scos din numărul cetăţilor şi a rămas o grămadă de ruine” – acesta este pasajul profetic din cap. 17 din Cartea lui Isaia, iar textul biblic este luat nu doar ca o profeție, de către interpreții lui – indiferent de religia lor -, ci și ca un argument, de către fundamentaliști și, mai ales, de către susținătorii Statului Islamic. Capitolul 17 se numește, de altfel, chiar așa: Proorocie pentru Damasc.
Conflictele din Siria și starea de alertă în care trăiesc locuitorii ei, recentele distrugeri ale unor monumente de artă precreștină, în Palmira, ca și ferocitatea acțiunilor Statului Islamic din ultimii doi ani au readus în atenție acel pasaj biblic despre care se crede că, acum două milenii și jumătate, profețea distrugerea Damascului, care va fi „scos din rândul cetăților” transformându-se într-o „grămadă de ruine”. După Palmira, următoarea țintă a Statului Islamic va fi Damascul, ce se dorește șters de pe fața pământului, notează site-ul antenasatelor.ro
În același capitol 17 apar și predicții referitoare la exodul sirienilor – „Ah! Această zarvă de popoare este ca vuietul de ape multe, acest zgomot de neamuri este ca zgomotul de ape mari; El le amenință și ele fug departe, gonite ca pleava pe care vânturătorii o vântură în vânt și ca vârtejul de pulbere în vreme de furtună.”
Chiar dacă istoria pe care o trăim, cu teroarea pe care o generează acțiunile Statului Islamic în Siria, poate constitui un argument în favoarea teoriei că în versetul biblic se ascunde o teribilă profeție, nu sunt puțini teologii care spun că Biblia nu se interpretează literal (adică în litera ei), ci în spiritul ei. „Nu e recomandat să interpretezi așa Biblia și să spui că Noul Babilon este reprezentat de Statele Unite și că profeția din Cartea lui Iasaia se referă la Damascul de azi”…
Ce motive ar avea însă fundamentaliștii Statului Islamic să își transfere agresivitatea asupra unor situri din Siria? Ideologii creștini cred că, deși Iisus Hristos nu a călătorit în spațiul Siriei de azi, creștinismul a lăsat numeroase semne în acest teritoriu. Apostolul Pavel (sau Saul) a fost convertit la creștinism în apropierea Damascului, iar în Antiohia (un alt oraș din Siria contemporană) aveau să se refugieze primii creștini, care au fugit de persecuțiile din Ierusalim. Primii teologi ai creștinismului, precum Sf. Ignatie, erau și ei originari din Damasc…
Nu este niciun secret că ISIS a devenit una dintre cele mai puternice grupări teroriste, care are în custodia sa numeroase localităţi din Siria şi Irak, în care locuitorii sunt umiliţi, vânduţi, violaţi, decapitaţi, chinuiţi şi forţaţi să se alăture armatei Statului Islamic şi chiar religiei musulmane.>>>
Opinii, emoţii, principii
Andrei Pleşu - 14 septembrie 2015, 07:16
<<< Poţi să nu te pronunţi în chestiunea refugiaţilor? Nu poţi. Toată lumea, de la vlădică pînă la opincă, de la Bruxelles pînă la Washington, de la Cotroceni pînă la Palatul Victoria e prinsă în horă. Niciodată Europa nu a mai fost confruntată cu un val atît de amplu de imigranţi, veniţi de pe alt continent. E nevoie de soluţii. E nevoie de compasiune. E nevoie de sacrificiu.
Am să fiu sinucigaş de sincer: nu am un răspuns - cel puţin deocamdată – la această mare provocare. Tot ce pot să fac este să stau şi să cuget. „Bine, dar chestiunea e urgentă! Nu putem aştepta pînă îţi faci dumneata o idee, pînă vii dumneata cu măsuri concrete!” Înţeleg. Dar nici reacţia pripită, sau deciziile arbitrare, sau gesturile necugetate nu rezolvă lucrurile. Ba, la o adică, le pot înrăutăţi.
”Opinii” avem, slavă Domnului, destule. Românul e deştept şi prompt. Nu-i trebuie mult ca să-şi dea cu părerea, iar, mai apoi, să şi-o susţină feroce, pînă în pînzele albe, ca pe o axiomă. Cum se ajunge la opinie? Repede. Pe bază de impuls, de simţ al replicii, de ”bun-simţ”… Argumentaţia – dacă, prin absurd, e necesară – se desfăşoară fie ”emoţional”, fie ”principial”. Emoţional: se invocă, în lacrimi, situaţii dramatice: morţi nevinovaţi, copii în suferinţă, pătimiri sîngeroase. Cum să nu te implici? Cum să rămîi indiferent cînd, sub ochii tăi, în imediata ta vecinătate, se petrec orori?
Emoţiile de acest fel sunt, fireşte, îndreptăţite, nobile, creştineşti. Au două dezavantaje:
1. Cei care le resimt şi le declară ca atare nu trec decît rareori la fapte: nu se reped să-şi asume, cu titlu personal, nici un act de mărinimie; nu iau acasă o familie năpăstuită, sau măcar un singur om dintre cei aflaţi în pericol.
2. Emoţia blochează reflecţia pragmatică, eficace, realistă. Lamentaţia acoperă vocea raţiunii. Cu alte cuvinte, răspunsul afectiv dinaintea dramei e bun, dar nu produce efecte coerente, stabile pe termen mediu şi lung. Nici retorica ”principială” nu funcţionează mai bine.
Pe terenul ei, intră în luptă tabere etanşe: campionii devoţiunii pentru drepturile omului şi pentru ”corectitudinea politică” pe de o parte şi, de cealaltă parte, conservatorii prudenţi, apărătorii Europei ”tradiţionale”, ai omogenităţii creştine, sau extremiştii alergici la orice urmă de alogenie. În joc, intră adesea şi mici sofisme sentimentale: de pildă buna primire a esticilor emigraţi spre vest (ungurii după 1956, basarabenii, polonezii etc.), deşi comparaţia este strict formală: nu era vorba, în acele cazuri, de incompatibilităţi religioase, de deplasări inter-continentale, de experienţe teroriste trăite nemijlocit de gazde, în raporturile lor cu noii veniţi. Aşa cum reacţiile emoţionale stăteau prost cu registrul concret, al procedurilor salutare pe scară largă, discursurile principiale stau prost cu empatia, se complac în abstracţiuni reci, fără nici o tangenţă cu viaţa imediată, cu ”inconştientul colectiv” al popoarelor, greu de ”sistematizat” după criterii standardizate. Bun. Şi ce-i de făcut?
Rezonabil ar fi, probabil, să nu mai lucrăm cu emoţii şi principii, să nu mai practicăm opinia la îndemînă, ci să cerem informaţii precise, să facem analize riguroase, să evaluăm, fără ornamentică cochetă, ce putem şi ce nu putem face.
Cunosc o mulţime de ”stîngişti” radicali care s-au săturat ca Statele Unite să fie ”jandarmul” lumii. Să ne întrebăm totuşi, în această logică, şi dacă Europa trebuie să aspire la titlul de ”felcer universal”. Dacă toate neregulile extra-europene pot fi ”reglate” de Uniunea Europeană. Sau dacă Europa, dintotdeauna atentă şi responsabilă cu spaţiul extra-european, n-ar trebui să fie mai prezentă în acel spaţiu, să intervină benefic pentru clarificarea unor circumstanţe locale toxice, care ajung să fie cauza unor dezordini globale. Nu e vorba de un culpabil ”amestec în treburile interne”, ci de o colaborare inteligentă cu statele arabe luminate, în perspectiva pacificării unei regiuni aflate (parţial) în derivă. Trebuie, cred, să se înţeleagă, că nu Europa e soluţia crizei arabe. Europa poate fi doar un partener echilibrat, dezinteresat, în efortul de a atenua criza. Nu mi se pare sănătos să ne împopoţonăm cu rolul de panaceu, de azil cosmic, de competenţă supremă şi ”cruce roşie” planetară. Da, nu putem fi absenţi, nu putem fi nesimţitori, nu putem fi egoişti. Dar problemele lumii nu se rezolvă prin inflaţie sentimentală, sau prin demagogie ”umanistă”. Problemele lumii se rezolvă prin informaţie, prin analiză şi printr-un relativism ”bine temperat”. Problemele lumii se rezolvă prin luciditate. Restul sunt fiţe politice, discursuri electorale, temerităţi riscante. Cînd un prieten îţi cere ajutorul, soluţia nu este, cred, să-l adopţi. Soluţia este să-l ajuţi să-şi regăsească locul propriu, rostul propriu, destinul. Iar pînă reuşeşte, să-l găzduieşti, să-l hrăneşti şi să-l mîngîi, fără spectacol mediatic şi fără poză demiurgică… >>>>