”Am făcut Litere pentru că nu m-au plăcut Cifrele!”
Îmi justificam stângăciile matematice, ”splendide”, până la urmă, pentru că mi-au deschis poteci spre cărți și oameni luminoși ca o respirare.
Profesorii anilor 90 aveau ținută clasică, umor ales și o dedicare absolută. Îmi amintesc replica dată unei colege de o profesoară , al cărei nume ne cam micșora pasul spre sala de examinare: ”Draga mea, ți-aș da 5, dar mi-e milă de elevii pe care o să-i înveți. Ei ce vină au?!”. Eram fericiți că ieșeam din sesiune, fără restanțe, prea necopți ca să ne prindem că norocul pe subiecte era cotat doar la bursa lui Acum, un noroc demonetizat pentru viitor . Poate că este multă informație în școli dar ce devii, este, fără tăgadă, rezultatul acumulărilor aparent uitate. Pentru mine, informația culturală este ca frunza peste frunză, care, în timp, devine strat solid de ”cărbune”, combustibil pentru minte. Nu-ți mai amintești ce fel de frunză era, dar te-ai mai luminat datorită ei. Limba română , ca element de identitate al poporului nostru , însă, în acest registru, cam are de suferit. Lucrurile s-au deteriorat , dovadă platformele social media, unde cuvântul scris dă măsura faptului că pentru unii limba noastră-i o comoară în adâncuri ”prea înfundată”.
Îmi vine în minte o întrebare retorică. Ne mai considerăm un popor francofon?
Nu cred, din păcate, că mai suntem un popor francofon: suntem un popor cu vocaţie francofonă, actualmente contrariată. De precizat că francofonia nu a fost năzărirea câtorva bonjurişti chiriţeni. Ea îşi are fireştile rădăcini în latinitatea noastră, căreia i s-a asociat în modul cel mai rodnic. Totul a venit spontan, franceza a fost pentru română o grefă ideală. Dacă statisticile actuale prezintă cam 70 % din elementele limbii române ca fiind “romanice”, cam 20 % din acestea sunt socotite aport francez.
Şi ele n-au căzut ca nuca în perete. Puţine sunt cele încă percepute ca “franţuzisme”, din moment ce a existat şansa integrării lor line în sistemul limbii române. Se mai gândeşte astăzi cineva că verbul « a menţine » provine din francezul « maintenir » .? Puțin probabil! Oare ce șanse mai are limba franceză să nu rămână o limbă de salon într-un timp în care a nu şti engleza a devenit egal cu a nu şti româna?
Acum, din păcate, franceza şi-a făcut datoria faţă de lume şi mă tem că va trebui să plece . Nu va mai rămâne nici ca limbă de salon, pentru că saloane « în vremea noastră, nu văz a se mai face».
După ce a participat, consistent şi cu brio la formarea limbii engleze (franceza a fost vorbită timp de peste 300 de ani în Anglia, între cucerirea ei de către normanzi şi izbucnirea Războiului de o sută de ani), după ce s-a menţinut ca limbă de cultură, ca limbă internaţională a elite , după ce continuă să ne impresioneze prin eleganţă şi frumuseţe, franceza îşi face acum, negreşit, bagajele. Nu mă voi grăbi să deduc că nu mai există loc pentru eleganţă şi frumuseţe.
Dar ce se întâmplă cu limba română în acest context? Mai gravă decât dispariţia francezei este însă pentru limba română invazia engleză.
Că engleza a devenit Limba Internaţională este azi un lucru evident. Dar că o facem să se năpustească asupra limbii noastre celei latine, exact ca nuca în perete, prăpădindu-i morfologia, sintaxa şi vocabularul, este la fel de indiscutabil.
După ce că şi-aşa mulţi români au mari dificultăţi de exprimare, decurgând fie dintr-o insuficientă limpezime în idei, fie din lipsă de exerciţiu în prezentarea acestora , nu ne mai lipsea decât să ne stâlcim limba, împestriţând-o cu englezisme, care nu au nimic comun cu textura ei.
Alţii, înaintea mea, au semnalat fenomenul, arătând, de exemplu, că azi nu se mai poate vorbi de « loc » sau « amplasament », ci numai de « locaţie » ca termen acceptabil. Mai nou, remarc altă găselniţă, exprimările de tipul : « Aprecierea a fost UNA favorabilă », « Soluţia e UNA acceptabilă », Efortul a fost UNUL mare » sau, ca să conchid : « Formula e UNA recentă ».
Ca filolog, am o bănuială privind această formulare. În engleză, adjectivul e invariabil (nu se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul) ; aşa încât, probabil, din încercarea de a întări legătura lui cu substantivul, i se ataşează obsedantul « one » : adică « a favourable one », “an acceptable one », “a great one”, “a recent one”, etc…. Dar situaţia nu e deloc aceeaşi în limba română, unde inutilul gest lingvistic menţionat devine emfază ridicolă. Oameni buni, să fie limpede: engleza cea internaţională n-are NIMIC în comun cu româna, pe care n-o putem împestriţa cum vrem, fără să ţipe, fără ca fenomenul de respingere a grefei să se manifeste imediat.
Rogu-vă, aveţi milă de biata limbă română!
Azi, uşor de înţeles, engleza sclipeşte în ochii românului, înveşmântată cu tot prestigiul occidental, cu valoarea ei de comunicare universală, dar lingvistic vorbind, ea rămâne o haină total străină nouă. Ştiu, limba e un organism viu, mişcător, unele neologisme sunt de neocolit, dar, tocmai de aceea, avem nevoie de elemente viabile, nu de cârje strâmbe.
Iubesc foarte mult limba română, distanţa nu m-a depărtat de ea şi, când pe ea o doare, mă doare şi pe mine !
Salvați biata limbă română!
Prof. Mihaela Gheorghe, filolog, autoare