Trecut-au anii ca nori lungi pe șesuri
Și niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mișcară
Povești și doine, ghicitori, eresuri …
Sunt versurile vestitului nostru poet Eminescu.
Anul acesta se împlinesc 24 de ani de când am ales să emigrez legal în Statele Unite. Aveam 24 de ani. Am aterizat pentru prima dată în New York cu doar o valiză gri în care am avut doar haine și câteva cadouri pe care le-am adus cu mine. În aeroportul de aici am mâncat pentru prima dată un croissant de unt umplut cu omletă pentru care am plătit “o avere”, comparat cu prețurile cu care eram obișnuit eu în România. Mi s-a părut totul mare, imens, comparat cu țara din care tocmai veneam. Ajuns în Oregon, mi-a plăcut zona care era copleșită de verdeață, ca un fel de stațiune de munte. M-au uimit locuințele care sunt în majoritatea lor construite din lemn și acoperite cu cătran.
Chiar și biserica la care am început să merg, era mare și grandioasă. Pastorul bisericii Philadelphia de atunci era Nicky Pop. M-am asimilat rapid pentru că știam oarecum limba engleză, pe care o studiasem în facultate. Serviciile bisericii Philadelphia de atunci și chiar și astăzi, sunt în limba română. Este o modalitate prin care românii de aici își păstrează oarecum limba, cu toate că generațiile care urmează, copiii noștri, vorbesc natural, limba engleză.
Nu după mult timp, am început să lucrez în domeniul IT. Era o lume fascinantă a computerelor, a microcipurilor, componentele din care se construiesc computerele. Am învățat repede, atât partea de hardware cât și partea de software a acestei “mașinării” care a schimbat lumea.
Am venit aici cu visuri mari pe care le-am îndeplinit într-o măsură sau alta. Lucrurile s-au schimbat mult în viața și familia pe care mi-am format-o aici. În afară de aspectul fizic și caracteristicile care vin cu pachetul procesului de îmbătrânire și ochelarii pe care am început să îi port de câțiva ani, viața și-a urmat cursul obișnuit.
Scrisul este o pasiune pentru care am urmat cursurile unei facultăți din România dar din care nu am reușit să fac o carieră, pentru că trebuia să intru în jocuri politice dubioase, și nu puteam să îmi câștig o pâine pentru a-mi întreține familia, așadar am ales o carieră în IT.
Cu câțiva ani în urmă, mi-am schimbat cariera dintr-o viață de IT-ist, care mi-a afectat mai mult creierul și … ochii, într-o carieră unde îmi folosesc atât creierul cât și mâinile. Mulți m-au judecat că mi-am pierdut mințile pentru că mi-am schimbat aproape radical cariera la o vârstă nu tocmai fragedă. Dar lucrurile s-au schimbat în bine, mă simt mult mai bine și îmi pot îngriji mai bine familia și pe cei din jurul meu. Într-un fel, trăiesc un oarecare “vis american”, un vis pe care încerc să îl trăiesc cu tot tumultul care se învârte în jurul nostru.
Vizita mea recentă în România, mi-a deschis într-o oarecare măsură ochii la o realitate ciudată a vieții: m-am simțit un străin în țara mea. Pentru mulți am fost doar un “american venit din America”, un străin, un ciudat. Chiar și pentru familia mea (tată, surori și frați), cu care am petrecut momente prețioase, m-am simțit oarecum interesant. Fiecare cu treaba lui, cu ocupația lor, cu preocupările lor zilnice. Prietenii și cunoscuții s-au schimbat și ei. Fiecare își urmează cursul vieții, într-un mod natural, monoton.
România, cu toate că a avansat mult din punct de vedere economic, din punct de vedere sentimental nu mai este aceeași. Viața ne-a ridicat la un alt nivel pe care nu îl înțelegem de multe ori. Ca majoritatea românilor plecați din țară, m-am integrat în mediul și cultura țării unde am emigrat. Vorbesc tot atât de bine limba română cât și limba engleză (cu un mic accent pe care o să îl păstrez pentru toată viața, pentru că am fost născut cu el). Când sunt în România, românii îmi spun că am accent la fel. Societatea în care trăim, își lasă amprentele asupra noastră, fie că vrem sau nu vrem. Cine știe ce o să ne rezerve viitorul? Un singur lucru pe care nu l-am pierdut însă este DORUL de casă, de cei dragi, care pot fi aici sau acolo, unde or fi ei. Îmi este dor de ziua în care nu o să-mi mai fie dor.
de Marcel URS