Motto:
Intelectul caută ordinea absolută a lucrurilor așa cum stau în mintea lui Dumnezeu, și fără culorile afecțiunii. (Emerson, R. Waldo, „The Complete Essays and Other Writings of Ralph Waldo Emerson”, 1950, pg. 13)
Introducere – Secțiunea 03
Așa cum am menționat anterior, fiecare dintre noi ne dorim să fim respectați de ceilalți. Și de ce nu? Să fim onești este o calitate importantă, deoarece onestitatea aduce respect și onoare. Când cineva este cinstit și spune adevărul, primește apreciere din partea celor din jur. De exemplu, sunt școli/colegii unde studenții care au rezultate foarte bune sunt numiți “onorați” (engl., „honors”), deoarece au muncit mult și au învățat bine. Aceasta este o formă de recunoaștere a efortului lor. În general, oamenii apreciază onestitatea, pentru că nimeni nu vrea să fie înșelat sau mințit.
Onestitatea înseamnă să fii sincer și să nu înșeli, fie că este vorba despre ceea ce spui, fie despre ceea ce faci. Un om onest oferă informații corecte, recunoaște când a greșit și se comportă corect față de ceilalți. De asemenea, onestitatea presupune responsabilitate, adică să accepți consecințele propriilor fapte.
Onestitatea este importantă nu doar în relațiile personale, dar și în societate, pentru că oamenii trebuie să aibă încredere unii în ceilalți pentru ca lucrurile să funcționeze bine. Legile, regulile și normele sociale se bazează pe încrederea că oamenii vor acționa corect și sincer. Fără onestitate, ar fi mult mai greu să avem relații bune și o societate armonioasă.
Mi-am întrebat asistentul AI cum consideră internetul că ar fi definită onestitatea:
Noțiunea de onestitate cuprinde o serie de principii și virtuți etice care gravitează în jurul adevărului, sincerității și autentic în acțiunile și comunicările cuiva. În esență, onestitatea înseamnă a fi sincer și transparent, nu doar în ceea ce spunem, ci și în modul în care acționăm și interacționăm cu ceilalți. Implică un refuz de a minți, înșela, fura sau induce în eroare sub orice formă. Iată câteva aspecte cheie ale onestității:
- Sinceritate: Angajamentul de a spune adevărul, permițând altora să înțeleagă faptele sau realitatea unei situații cât mai precis posibil. Aceasta implică furnizarea de informații corecte și corectarea oricăror neînțelegeri sau declarații greșite.
- Integritate: A acționa cu integritate înseamnă a-ți alinia acțiunile și cuvintele cu valorile, credințele și principiile cuiva, chiar și atunci când este o provocare sau când nimeni altcineva nu urmărește. Este vorba despre a fi consecvent în standardele tale etice.
- Transparență: a fi deschis și clar cu privire la intențiile, gândurile și sentimentele cuiva, acolo unde este cazul, și nu reține informațiile care ar trebui să fie împărtășite.
- Corectitudine: tratarea celorlalți în mod echitabil și luarea deciziilor care nu favorizează nejustificat o persoană față de alta. Onestitatea în acest context implică a fi imparțial și a nu manipula situațiile pentru câștig personal.
- Responsabilitate: Recunoașterea și acceptarea consecințelor acțiunilor cuiva, inclusiv admiterea greșelilor sau erorilor și remedierea atunci când este necesar.
- Respect: Recunoașterea valorii celorlalți și tratarea opiniilor, sentimentelor și proprietăților lor cu considerație. A fi sincer arată respect pentru adevăr și pentru oamenii afectați de cuvintele și acțiunile noastre.
Importanța onestității se extinde dincolo de moralitatea personală; este fundamental să avem încredere și încredere în relații, fie ele personale, profesionale sau sociale. Interacțiunile sincere sunt cruciale pentru construirea și menținerea încrederii, care, la rândul său, favorizează relații sănătoase, de susținere și productive. Într-un sens mai larg, onestitatea este vitală pentru funcționarea societăților, deoarece stă la baza legilor, contractelor și normelor sociale care permit cooperarea, predictibilitatea și pacea. (ChatGPT, March, 2024)
Bine spus! Chiar dacă am spus același lucru în mod esențial, AI este cu adevărat predispus pentru o prezentare clară despre onestitate, ușor de înțeles la fiecare punct.
Concluzionând, cuvântul onestologie reprezintă știința care cercetează ce este confuz sau dezinformant, cu intenția de a scoate la lumină adevărurile-absolute - face acest lucru analizând teorii și studii practice, prin cercetarea scrierilor umane de la începuturi până în prezent. Onestologia cercetează, analizează și scoate la suprafață forme de înțelegere adaptate la caracteristica culturilor în curs și a nivelului de înțelegere ale particularităților adevărurilor-absolute. Pentru o mai clară înțelegere a acestei paradigme a adevărurilor-absolute, iată câteva caracteristici care aduc claritate înțelegerii diferitelor subdomenii de cercetare:
adevărul-originar – face referire la realitatea sau esența fundamentală, inițială a unei noțiuni sau entități; poate fi numit și adevărul-primordial.
adevărul-etalon – se referă la un standard sau criteriu (considerat superior) prin care se măsoară/evaluează corectitudinea/autenticitatea adevărurilor; poate servi ca model sau normă.
adevărul metafizic – adevărul care depășește lumea fizică și este considerat fundamental pentru existența și structura realității.
adevărul spiritual sau religios – adevărul perceput prin prisma credinței și a revelației divine, fiind văzut ca o expresie a voinței sau a naturii divine.
adevărul științific – adevărul bazat pe dovezi empirice și metoda științifică, evoluând odată cu acumularea de noi cunoștințe și descoperiri; deși știința caută adevăruri obiective, recunoaște că înțelegerea umană a realității este întotdeauna supusă revizuirii și redefinirii.
adevărul matematic – adevăr constrâns de demonstrații logice și principii matematice care sunt considerate universale și nealterabile în cadrul sistemului lor de referință.
adevărul experențial – este un flexibil înțeles și verificat prin experiența personală sau colectivă, fiind subiectiv dar autentic pentru individ sau grup.
adevărul quantic – considerând că fizica cuantică se referă la comportamentul particulelor subatomice și la fenomene de nivel microscopic - ceea ce depășește cunoașterea empirică! - depinde primordial de dezvoltarea instrumentelor de analiză (e.g., lasere, detectoare quantice, dispozitive de înaltă precizie, circuite quantice, criogenice, etc.) adevărul quantic poate fi înțeles ca o superpoziție a multiplelor adevăruri posibile. Asta înseamnă căci adevărul quantic tinde spre un adevăr-absolut dar rămâne la stadiul de teorie. De aceea l-am pus la sfârșitul listei.
Vom vorbi mai în detaliu despre formele existente ale adevărurilor-absolute și ale adevărurilor care tind spre absolut pe parcursul acestui tratat.
Definiție 1.1 – Adevăr-Absolut
Ca un început, definiția adevărului-absolut poate fi format din două definiții separate: „adevărul despre ceva sunt toate faptele despre el, mai degrabă decât lucruri care sunt imaginate sau inventate” iar „absolut înseamnă total și complet”! (engl.: absolute-truth, 2024), care vine din latină: absolutus, adică terminat, completat.
De-a lungul istoriei, mulți gânditori au discutat și au dezbătut despre adevăr, deoarece cunoașterea adevărului este foarte importantă pentru viața umană. Totuși, puțini au vorbit despre ce este, cum arată și cum se formează adevărul-absolut. Este posibil ca, în trecut, oamenii să nu fi avut nevoie de un astfel de concept, deoarece erau mai onești. Fără acte de identitate și granițe bine păzite care să verifice cine este cine, oamenii se bazau mai mult pe cuvântul dat și pe cinste. Astăzi, însă, unii își creează identități false, mint sau chiar ascund și schimbă informații în interesul lor, furând astfel adevărul, sau – și mai rău! – calea spre adevăr. Cu toate acestea, chiar și în trecut, oamenii nu au fost întotdeauna corecți între ei; dacă ar fi fost, nu ar fi existat reguli și legi sociale (numite și morale) care să îi îndemne să fie cinstiți.
Aceste legi/reguli-morale despre onestitate sunt mai vechi de 5,000 de ani:
Învățăturile lui Shuruppack (c. 2600-2500 î.Hr.),
Codul lui Ur-Nammu (c. 2100–2050 î.Hr.),
Epopea lu Ghilgameș (c. 2100 î.Hr.),
Codul lui Hammurabi (c. 1755–1750 î.Hr.), și
Cele Zece Porunci date de D-zeu lui Moise (c. 1250 î.Hr. / c 1450 î.Hr.).
De asemeni: Confucius, Platon și Aristotel, au scris despre onestitate și cât de important este adevărul pentru societate.
De mic, Omul învață ce înseamnă adevărul și minciuna. Părinții îi spun copilului: „Te rog să nu mă minți și să-mi spui adevărul!”. La început, copilul poate nu înțelege foarte bine ce înseamnă aceste cuvinte, dar observă cum reacționează părinții: ei se supără când spunem ceva care nu este adevărat și se bucură când recunoaștem ce am făcut cu adevărat. Așa învățăm că adevărul este legat de lucruri reale și că, spunând adevărul, îi facem fericiți pe părinți, care poate chiar ne vor pedepsi mai puțin. Aceasta ne ajută să înțelegem diferența dintre bine și rău.
Totuși, conceptul de „absolut” este un pic mai greu de înțeles. „Absolut” este un cuvânt care descrie ceva complet, fără limite. Filosofii vorbesc despre absolut ca despre originea a tot ce există, a tot ce putem înțelege, a tot ce cunoaștem, a identităților noastre și a felului în care gândim.” Ca un început al discuțiilor despre absolut avem în filosofia germană patru filosofi:
Immanuel Kant (1724 – 1804),
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831),
Friedrich Wilhelm Joseph von Schelling (1775—1854),
Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844 – 1900),
și doi americani:
William James (1842 –1910),
Josiah Royce (1855 –1916).
Vreau să menționez că este greu să vorbești despre ceva absolut și să nu atingi noțiunea de adevăr (chiar dacă doar în trecere), cum a făcut Kant, Hegel și Nietzsche.
Înaintea celor menționați mai sus, Isaac Newton (1642–1727) a început să discute despre concepții absolute despre spațiu, timp și mișcare. În cartea sa „De gravitatione et aequipondio fluidorum” (Newton (1962), spațiul absolut și timpul sunt concepte fundamentale pentru a caracteriza mișcarea; pe scurt, se dovedește că spațiul absolut și timpul absolut sunt unice: ele sunt originea cu care mișcarea relaționează. Cu alte cuvinte, conceptul lui Newton despre absolut este: ceva care există în mod unic sau ca standard (unitate de bază). Gottfried Wilhelm Leibniz (1646 –1716), puțin mai târziu, respinge teoria lui Newton despre spațiu și timp absolut. Respingerea, totuși, este relațională cu concepția lui Newton despre absolut, ceea ce confirmă acceptarea în limbaj a ceea ce înseamnă absolutul ca concepție pentru Newton: absolutul este unic, finalizat, de neschimbat.
Doar câțiva ani mai târziu, după ce Leibniz contrazice teoria newtoniană (considerând că timpul și spațiu sunt relaționale - adică există doar în contextul relațiilor cu și dintre obiecte), Kant spune în lucrarea sa „Critica rațiunii pure” (1781) că Omul nu are acces la absolut, ca o realitate în sine, dar recunoaște că poate exista un absolut al eticii în „imperativul categoric” (care înseamnă a fi un set de reguli de comportament la care toată umanitatea ar trebui să adere; un fel de etică-absolută), despre care vorbește în „Critica rațiunii practice” (1788). Deci Kant nu crede în absolut ca realitate existențială la puterea cunoașterii Omului, dar – toate criteriile lui de analiză și definiție – respectă același concept al absolutului: ceva de tip etalon.
Apoi Hegel, Schelling, James and Royce, și toți ce au urmat, au folosit același concept despre ce trebuie să înțelegem prin conceptul despre absolut:
Hegel aduce conceptul de „Geist” (Spiritul Absolut dinamic și existent în lumea noastră, pe care îl întâlnim și în Noul Testament).
Schelling aduce în discuție identitatea absolută (Absolute Identität).
Nietzsche, fiind fiul unui pastor și educator luteran (Carl Ludwig Nietzsche), nu putea scăpa ușor de ideea că Dumnezeu, sau Creatorul, reprezintă Adevărul-Absolut. Nietzsche este un gânditor interesant, complex și dificil tocmai datorită propriilor contradicții. Deși atinge ideea Adevărului-Absolut, o pierde printre degete din cauza unei emoții adânc ascunse: relația nerezolvată cu tatăl său. Dintr-o perspectivă freudiană, această contradicție ar putea fi explicată prin moartea timpurie a tatălui lui Nietzsche (Carl Ludwig a murit când Nietzsche avea doar cinci ani). Freud ar fi văzut aici manifestarea complexului Oedip, unde Nietzsche a dezvoltat o rivalitate profundă cu figura autorității divine pe care tatăl său o simboliza: Dumnezeu. Ne mai miră că Nietzsche l-a declarat mort pe Creator și că a devenit promotorul nihilismului? Negarea Adevărului-Absolut l-a condus inevitabil la adoptarea unui pseudo-adevăr absolut: astfel, Nietzsche a îmbrățișat nihilismul. Iată unde poate duce lipsa conștientizării și acceptării unui Adevăr-Absolut! (vom mai vorbi despre asta)
William James, considerat unul dintre părinții pragmatismului, a criticat utilizarea conceptelor ideologice de absolut. El a preluat și dezvoltat noțiunea de pragmatism de la Charles Sanders Peirce (1839–1914), care a folosit acest termen pentru prima dată, și a extins-o într-o formă de cunoaștere empirică de tip etalon. Prin plasarea valorii empirice în centrul atenției, pragmatismul devine o formă de cunoaștere limitată la lumea materială — să nu uităm că știința încă studiază doar ceea ce este materie! Cu alte cuvinte, James susține — și ne încurajează să împărtășim această atitudine — că ceea ce nu există în plan material, adică ceea ce nu poate fi cunoscut prin cele cinci simțuri umane (miros, văz, gust, atingere, auz), nu există. James a rămas convins că numai ceea ce poate fi observat și experimentat reprezintă adevărul-absolut – iată una din originile limitării paradigmei științifice pe care o îmbrățișează mulți savanți astăzi!
Josiah Royce, care a devenit coleg cu James la Harvard University, a creat o combinație între existența Spiritului-Absolut (preluat de la Hegel) și pragmaticitatea cunoașterii adevărului.
Considerând ce au dezbătut acești consacrați gânditori despre absolut, am mai putea spune fără greșeală: adevărul-absolut = adevărul-etalon! Exemple de adevăr-absolut: 1) pe planeta Pământ există gravitație; 2) Eminescu a scris poezia Luceafărul; 3) lemnul poate lua foc; 4) natural, doar femeile pot da naștere copiilor; etc. Măsurarea, sau demonstrarea, adevărului-etalon se face cel puțin prin două-trei metode, sau surse de referință. Trăind repetări de situații similare, determină acceptarea rezultatelor similare ca adevăruri-absolute!
Milan M’Enesti