Drama singurătății
Am scris cândva despre singurătate ca o dramă, ca o tragedie personală... Deși finalitatea subiectului discutat, la nivel personal, este devastatoare nu numai pentru persoană dar are efecte nespus de malefice în context social, originea acesteia nu este una lăuntrică și strict personală. Singurătatea este locul gândului ascuns...
Singurătatea este cuibul unde nu numai fapta dar și cauza ei sunt concepute și aduse la o maturitate devastatoare. În context social degenerarea caracterului nu se produce întotdeauna vizibil ci doar efectele acesteia pot fi cuantificate printr-o observare atentă și responsabilă. Asta nu știam atunci...
Pe când revizitam, nu de mult, paradoxurile mecanicii cuantice, lucrurile legate de meditațiile mele privind singurătatea au început să evolueze într-o altă direcție. Ceea ce a stârnit aceste gânduri este paradoxul observației. Ideea generală este că observația alterează realitatea (?!). De fapt apariția conceptului de paradox în domeniul cuanticii este cauzată de neputința paradigmelor algebrice și ale fizicii de a explica existența. Una din paradigmele acestea este observarea... Obiectul nu există decât atunci când e studiat sau „văzut”conform acestui paradox... De fapt nu mi-am pus în gând să explic paradoxurile fizice și nici măcar nu pretind că aș fi putut face asta dar am descoperit o metaforă/mister care poate fi aplicată la tema pe care încerc s-o abordez acum: singurătatea.
O dramă a sufletului, când vorbim de singurătate, pare a fi ea însăși un paradox. Cine o poate pătrunde? Cine o poate măsura. Vedeți, există efectele ei și uneori pot fi prevăzute chiar. Imaginează-ți că te trezești dintr-odată în mijlocul unei mulțimi care nu te vede. Încerci să le atragi atenția in toate felurile dar continui să nu fi văzut. Spargi o vitrină, răstorni coșurile de gunoi... Mulțimea va vedea toate acestea dar tu vei fi în countinuare nevăzut. Universul pe care tu îl vezi nu există. Clar, nu?
Îți amintești de prietenii de cândva, persoanele în jurul cărora erai și te bucurai de propria ta existență? Desigur! Tu ai devenit tu, o persoană unică datorită interacțiilor cu ei atât la suprafață cât, mai ales, în profunzime. În mijlocul lor tu ai devenit o poveste nu doar un cuvânt fără context.
Îmi amintesc un vis din care m-am trezit profund tulburat. Se părea că eram într-un loc public cu mulți oameni în jurul meu. Eram îngrozit că nu știam cine sunt, care-mi este numele, unde sunt și de unde vin. Ciudat, exista într-un fel ciudat conștiența că exist. Alergam în mulțimea aceea de la om la om, de la clădire la cladire, căutând ceva din mine acolo. Conștiința de sine nu mi-a folosit la nimic. La întrebările mele, cei la care alergam cu întrebările nici măcar nu păreau că se uită la mine ci într-un gol dincolo de mine. Deși viața din mine ardea, lumânarea vieții din mine era stinsă din ochii lor. Probabil că în mințile semenilor cunoscuți mie exista o inegalitate în ecuație, un paradox or ceva deranjant pentru confortul lor intelectual. Poate că în ecuația perfectă prezența mea și a ta a fost doar o iritare, o iritare necesară pe altarul echilibrului sau un cuvânt în context care dădea înțeles întregimii textului. Este de neînțeles cum așa zisa „evoluție” a ființei umane este rareori văzută în contextul societății și societatea este rareori văzută prin prisma relației dintre om și om. Vorbim, și deseori aiurea, despre „clase sociale” și rareori despre individ. Este posibil că starea actuală corespunde unor anume interese ale unor anume puternici și puțini. Despre singurătate și depresii or alte dezechilibruri mintale se vorbește iarăși fără context unde omul ca individ este doar o entitate matematică într-o statistică. Am meditat îndelung la una dintre cele mai dezastruoase stări de fapt în viața multora dintre noi; singurătatea. Voi face însă o referință la un articol curajos apărut în New York Times intitulat Social Interaction Is Critical for Mental and Physical Health. Autorul citează pe Emma Sepala: „ cercetarea sociologică a arătat că mai mult de 25% dintre americani nu aveau pe nimeni în care să se încreadă. Ei nu aveau un prieten apropiat cu care să se simtă confortabil să împartă o problemă personală.” Articolul se încheie cu un alt citat al Emmei: „Pentru cei care caută un stil de viață care promovează sănătatea, nu este suficient să te concentrezi pe consumul de legume și disciplina exercițiilor regulate.” Dr. Seppala sfătuiește: “Nu uitați să vă conectați”. https://www.nytimes.com/2017/06/12/well/live/having-friends-is-good-for-you.html
Deși util, articolul se limitează doar la aspectul unilateral al omului și nu la o reciprocitate dintre individ si grup. Vedeți, de multe ori nu dorința de conectare este problema ci grupul care refuză conecția și refuzul este scuzat prin „compatibilitate”. Și asta, cititorule, poate să-mi fie scuză pentru o largă doză de cinism. Vedeți, este atât de ușor, în contextul de mai sus să confunzi compatibilitatea socială cu interesul mai mult sau mai puțin meschin al grupului. Acelaș „principiu” se aplică nu numai la acceptare ci și la epurare. Părerile diferite sau contrare paradigmelor prin care „gândește” grupul sunt elementele care te descalifică de atenția care pe drept ți se cuvine. ”Grouptink” este, după părerea mea, o anomalie socială prin gândirea individului trebuie să fie expresia „gândirii” grupului. Într-un fel profetic aproape, Benjamin Franklin spunea “If everyone is thinking alike, then no one is thinking.”
„Dacă toți gândesc la fel nimeni nu gândește.” AMIN! Da, acolo unde unitatea este confundată cu uniformitatea se naște tragedia spiritului uman. Înțelegem din ce în ce mai mult că normele fără de norme ale „eliberării” cugetului uman sunt premisele idioțeniei de masă care prind rădăcini acolo unde libertatea și originalitatea de expresie era cândva la ea acasă. Stânga, elita liberală, au răspuns cu violență la Berkley University înaintea, în timpul și după o cuvântare a cuiva din aripa dreaptă a spectrului politic. S-a produs o animozitate aproape permanentă între două curente de gândire.
De obicei singuraticii sunt cei care înnoată împotriva curentului lărgind limitele cunoașterii dincolo de „norme”. Conformitatea socială reduce limitele la nivelul celui mai mic numitor comun. Conformitatea este un pat Procustian. Iată cum este văzut singuraticul liber cugetător de un mare și glorios liber cugetător al românimii:
...„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;” (Mihai Eminescu - Scrisoarea 1)
Dincolo de „bătrânul dascăl” este vecinul de la capătul străzii care așteaptă un „ce mai faci” de la mine sau de la tine, este boschetarul care așteaptă să-l vezi dincolo de hainele slinoase, este un eu și un tu sub degetul altor cicumstanțe. Este timpul, cred, să ne dăm seamă că suntem cine suntem prin rodul interacțiilor pe orizontală. Grupul restrâns, unde individul este cunoscut prin numele lui mic, este vibrant și spiritual, este prosper prin diversitatea și unicitatea idividului.