"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Era, pe feţele noastre, zâmbetul bucuriei de fi în prezenţa Domnului în timpul cântărilor noastre. Unde era fericirea plângerii, în slujirea Lui, dincolo de poarta bsericii?

Aerul stătut al odăii, liniştea apăsătoare ca un crainic care nu are nimic de anunţat, lumina obscură a veiozei, toate,împreună cu ora destul de timpurie, par a arunca ameninţarea unei nopţi în care febra va continua să mă ţină treaz… Tic-tac-ul electronic al ceasului de pe perete pare a tăia felii groase de timp, greu de digerat, secunde de plumb prind a înlănţui curgerea în butucii grei ai dezolării… Hei, îmi venea să strig, nu este nimeni prin jur să deie gust clipelor acestea, nu este nimeni care să pună un strop de răcoare în gândurile mele?

 

Aud paşii soţiei dincolo de uşă apoi o văd venind cu un pahar mare de oranjadă. “Bea-l tot. O să-ţi facă bine.” Adevărat, grija ei mi-a făcut mai mult bine decât toate băuturile reci, menite să aducă răcorire trupului meu. “Va fi mai bine,ai să vezi…” Apoi căldura lacrimilor ei se revărsa peste palma pe care mi-o ţinea în rugăciune. O, minunatetele taine, adâncile şoptiri dintre ea şi Creatorul ei!…

Cafeaua, mirosul ei în clipele timpurii ale dimineţii nu mai avea nimic pentru mine. Apa, ea, apa atât anostă în alte dăţi era singurul lichid pe care îl doream, păream a redescoperii binecuvântarea simplităţii şi lumea nu-mi mai putea oferi nimic. A fost o dureroasă reînvăţare a plăcerii de a nu mai avea plăceri, a plăcerii de a-mi întinde braţele dorului înspre patria de dincolo, înspre departele dătător de plinătate. Cortul acesta pământesc se interpunea între mine şi adevăratul zbor, substanţa aripilor mele era mai mult decât carnea şi ele mă înălţau nu sprijinindu-se pe aer ci pe esenţa lucrurilor care par că sunt dar nu sunt…

Copleşit de oboseală, în această lecţie adurerii, travaliul de a păşi dintr-o suferinţă în altă suferinţă cu mici popasuri de bine ici şi colo prin stepa păşunilor arse de aşteptări niciodată împlinite, mi-a îndreptat gândurile spre alte păşuni, promise demult, pe lângă apele reci şi clare, m-a reîntors înspre odihna pe care o puteam avea dar am evitat-o de-atâtea ori… “Du-mi inima dincolo, Dumnezeule, ca să te văd prin cugetul liber de pământul din mine, liber de plăcerile în care m-am risipit de-atâtea ori, liber de mine însumi… Du-mi inima dincolo, Dumnezeule!” Mă trezisem de-odată, rostind rugăciuni noi, inima a prins să adauge octave noi plânsului meu… Îmi adusesem aminte de cuiele care nu mi-au sfârtecat niciodată carnea, de spinii care nu mi-au străpuns tâmplele, de suliţa care nu mi-a străpuns coasta. Îmi adusesem aminte că n-am fost răstignit ori îngropat de viu aşa cum mulţi contemporani ai mei au fost… Văzusem o femeie lângă spital, chinuindu-se să se aşeze pe scaunul ei pe rotile. Voiam s-o ajut dar mi-a spus că oricum aş atinge-o i-aş pricinui dureri mai mari. Am plecat plângând de durerile ei. Câteva minute mai tărziu oprisem lângă un KFC. Un tânăr s-a apropiat de mine cerându-mi ceva mărunţiş ca să-şi ieie ceva de mâncare. Era tânăr şi era schizofrenic… I-am dat ceva şi i-am spus că Domnul Isus îl iubeşte. După ce am plecat am început să plâng de starea lui. Ce minunată lecţie a fost durerea mea. Ce trezire minunată şi ce orizont nou îmi deschisese Dumnezeu!

Îmi amintesc că de multe ori cerusem Domnului să pună în mine un duh de mijlocire fără să mă gândesc că va trebui mai întâi să învăţ eu însumi nevoia pe care alţii o au, să învăţ mila şi sensul divin al lacrimei. Pe atunci nu mă gândisem că trebuia ca ochii sufletului meu să înveţe să vadă nu de dinafară ci de dinlăuntru…

Nu mă gândisem niciodată că atunci, când cântările de la biserică încetau şi noi plecam în grabă spre casă cu gândul la bucatele bune şi miezoase, la friptura care ne aştepta caldă, că imediat dincolo de uşa bisericii, potopul de suferinţă care a cuprins pământul, cerea lacrimile noastre, cerea genunchii noştrii, cerea gândurile noastre şi renunţarea la noi înşine. Era, pe feţele noastre, zâmbetul bucuriei de fi în prezenţa Domnului în timpul cântărilor noastre. Unde era fericirea plângerii în slujirea Lui dincolo de poarta bsericii?

Lecţii preţioase în umblarea noastră cu crucea pe umeri… Lecţii adânci precum cicatricele imense de pe trupul Domnului, în scopul unei fericiri greu de descris în cuvinte. Însă ştiu, Puterea în slăbiciunile noastre, transpusă în mila pe care deseori o învăţăm în dureri, se cere revărsată, atunci când cântările tac, în fluvii de mângâiere peste ceilalţi care suferă dar n-au învăţat încă sensul adevărat al lacrimei…

“Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, Care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” (2Cor.1:3,4)

Ciocanele au sunat a ură, sus,pe dealul Golgotei, spinii s-au împlântat din dorinţa de a răni şi a provoca suferinţa, suliţa a străpuns coasta pentru a dovedi moartea… Dar din toate acestea, a fost să fie ca iertarea Lui să rodească pentru noi fructul renunţării noastre la noi înşine. A fost să fie ca neputinţele noastre, ca măsură a morţii faţă de sinele nostru, să crească dinspre milă în putere pentru luminarea semenilor noştrii cu mângâierea vieţii.