"Cercetați toate lucrurile, si păstrați ce este bun!"

Apostolul Pavel

Deschidem uși, una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte uși și, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergăm mai departe și deschidem alte uși... Suntem, parcă, într-un travaliu de o intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleași cuvinte despre lucrurile care se repată zi de zi într-o monotonie implacabilă. Câte uși am deschis și câte priviri am risipit înspre același lăuntru?


Fugim cu o pasiune vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării acelorași greșeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colțurozitate am rotunjit-o prin autoînșelare. Îmbrăcați cu o falsă pace ne facem, zi de zi, cu fiecare ușă pe care o deschidem, victime ori înfrânți ai aceluiași război.

 

Față în față cu timpul ori față în față cu lăuntrul neputinței, trecem atât de ușor albiile clipelor , uitând să stăruim la împlinirea noastră prin trăirea lor cu tot adâncul nostru.


“Învață-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă ințeleaptă.”


Da, timpul este ca apa, nu va sta mult în căușul palmelor ci se va scurge printre degete dacă nu-l sorbim în grabă. Este atât de dureros să ști cât de lichid este timpul. Uneori îl văd vărsându-se ca un torent, ca o apă repede de munte. Există întotdeauna stropul care vine și stropul care a trecut. Prezentul pare doar o linie iluzorie pe care mintea noastră o desenează de-a curmezișul aceastei ireversibile curgeri. Există totuși șansa umplerii acestei linii iluzorii cu substanța umblării, cu substanța acțiunii...


Cândva, vorbeam cuiva despre prezent, despre ceea ce poate da semnificație acestui cuvânt. Vorbeam despre timpul prezent dar am realizat că acesta nu este nimic altceva decât o însumare de momente care aparțin unui trecut cumva mai apropiat... Apoi o altă întrebare m-a izbit: “Apropiat de ce?” Care este reperul fix al timpului în funcție de care putem defini trecutul sau viitorul? Există un astfel de reper? Dacă da, atunci acest reper se numește ACUM... Nu-i așa că această afirmație pare cam abruptă, luată așa ca din aer?...


Poate că, ar trebui să-mi scuz sau să-mi explic aventura pe care am început-o și pe care voi încerca s-o expun în articolul de față. Întotdeauna m-a intrigat ideea timpului și a curgerii ireversibile ale... Hm, iar mă înfățișez cu o întrebare...A cui curgere? A timpului sau a noastră? Deci, intrigat de șansele noastre mai mult decât minime pe care le avem, față în față cu timpul, mi-am pus inima să încerc să înțeleg rostul travaliului nostru. Nu-i așa că totul pare o adâncă deșertăciune și goană după vânt? Fiecare clipă, fiecare clipeală de ochi, fiecare bătaie de inimă este transferată, înainte de fi conștienți de asta, la trecut, la acel munte al lucrurilor care nu mai pot fi schimbate și care pare să apese asupra noastră din ce în ce mai greu... Limitele noastre, atunci când stăm față în față cu timpul, se extind până la absurd atunci când visele noastre încearcă să ne ducă departe, în spațiu, într-un alt spațiu în care există măcar o idee de adevăr absolut, de justiție adevărată. Timpul atârnă ca un lanț greu de picioarele noastre, de visele noastre... Din strătimpuri omul s-a angajat într-o luptă aprigă, față în față cu timpul, sleindu-se în freamătul acestuia. Mereu o altă armă s-a adăugat celei vechi, mereu o altă iluzie a victoriei, mereu o nouă realizare a stării de neputință. Dacă o soluție materială ar fi cu putință, atunci omul ar fi izbândit. În era supercomunicațiilor și a vitezelor supersonice, noi am fi fluturat de multă vreme steagul biruinței. În ciuda superproductivității și a supercomfortului, a ușurinței și repeziciunii cu care procurăm astăzi lucrurile, realizăm cu și mai multă claritate dimensiunile neputinței noastre.


Ritmul trăirii noastre a devenit aproape insuportabil. Cu cât alergăm mai repede în lupta cu timpul, cu atât mai greu apasă povara lui. Este ca și cum ai încerca să scapi de propria-ți umbră fugind de ea. Departe de Dumnezeu sau de pacea cu Dumnezeu nu există biruință. Există uneori iluzia acesteia. Departe de Dumnezeu există setea absurdă de victorie asupra timpului. În conceptul lui Dumnezeu timpul este un bun dat spre folosință, un bun care nu ne aparține și noi vom fi răspunzători de felul în care l-am folosit. Scriptura nu lasă nici un dubiu în privința aceasta...


“purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”(1Petru 1:17)

“vegheați dar în tot timpul și rugați-vă..”(Luca 21:36)

“de acum vremea s-a scurtat”(1Cor 7:29)

“răscumpărați vremea căci zilele sunt rele”(Col 4:5)


Domnul S-a dovedit a fi interesat într-o părtășie adevărată și intimă cu omul muritor. El a răsplătit întotdeauna clipele de părtășie cu promisiunea unei vieți dincolo de barierele timpului. Numele Lui este YHVH, El nu depinde de timp. În prezența Lui și numai atunci vom înțelege pe deplin ce înseamnă libertatea. Libertatea de trupul acesta de moarte, libertatea de timp. Când se adresează despre Sine El spune “Eu sunt!”


Ce este prezentul? Da , fără îndoiala clipa care ne conectează cu El este pezentul. În relație cu El, noi nu putem trăi pe seama unor experiențe petrecute cândva. Relația cu El este valabilă numai dacă se petrece acum. Noi nu putem pune la murat rugile noastre lungi pentru ca să putem trăi din inerția lor o vreme. Noi nu putem aștepta întâlnirea cu El bazându-ne pe faptele bune pe care le-am făcut cândva. În vremea venirii Lui ,El trebuie să ne găsească ocupați. Noi suntem ispravnicii timpului dăruit de El și nici măcar nu putem da timpul în grija zarafilor ca să-i sporească rodnicia. Timpul este un element al intimității noastre cu El. Nu v-ați întrebat niciodată de ce timpul ni se dă clipă cu clipă și nu la pachet? Depindem de El pentru fiecare clipă și implicit pentru fiecare suflare.