Romanian Times | Ianuarie 2020

ROMANIANTIMES 7 Meditații est-etice Angela FURTUNĂ: Din dragoste cardinală pentru Măritul Eminescu Mihai Eminescu a inspirat numeroși autori, editori, critici, scriitori, cărturari, păstori spirituali, profesori, artiști plastici, muzicieni, oameni de presă, specialiști în comunicare. Actualitatea lui și uluitoarea capacitate a personalității lui Eminescu de a revigora nu numai fascinația pentru literatura română, cât și tema identitară națională și sentimentul de venerație cvasi-cultică (atât de propriu românilor, de-a lungul statalității lor framântate și tinere, dar și al istoriei lor zbuciumate și nefavorabile) sunt inepuizabile. Ca o ofrandă adusă celebrării a 170 de ani de la naștere, Poetul este privit cu extaz, cu o dragoste cardinală , este adulat încădin titlu prin formula de grație „ Mărite Eminescu ”, și de către inepuizabila artistă Constanța Abălașei-Donosă. 130 de poeme și 130 de desene ce apar în acest volum recent publicat la Editura Mușatinia din Roman, 2019, conturează o aură intensă, iradiind în racourçi, întărită de mărturisirile din prefață: „ Pentru mine, credința și iubirea din poezia Domnului Eminescu sunt mai tari decât moartea! ”. Crezul autoarei era structurat, de altfel, încă din cartea “ Avem nevoie de Eminescu ” (Editura „Nico”, Tg. Mureş, 2013, prefaţă de Î. P. S. Dr. Casian Crăciun, arhiepiscopul Dunării de Jos), op ce etala expresivitatea generoasă a unui preaplin sufletesc irepresibil : „ L-am iubit pe Eminescu de cum am terminat de învăţat alfabetul, să pot citi, să pot scrie. Nu numai că mi-a fascinat copilăria şi adolescenţa prin toată poezia sa, însă l-am iubit şi pentru frumuseţea chipului său, care mi-a părut dintotdeauna că este al unui crai de la răsărit, călătorind prin această lume cu creaţia sa literară plină de har, lăsându-ne moştenire poezia sa în limba noastră strămoşească, făcând-o cunoscută şi netulburată, printre toate scrierile din limbile lumii, încă din perioada existenţei sale ”. Binecunoscută publicului român, autoarea este nu numai scriitoare (a publicat 20 de volume de poezie, proză, eseu, memorialistică), ci și arhitectă, pictoriţă, graficiană, artistă cu peste 60 de expoziţii personale organizate în ţară (Brăila, Botoșani, Dorohoi, Suceava, Siret, Rădăuți, Mănăstirile Putna, Sucevița, Dragomirna, Galați, București, Târgu Mureș, Mizil, Râmnicu Sărat) şi în străinătate (Franța, Canada, Republica Moldova, Japonia, Ucraina, China), participantă la peste 150 de expoziții de grup din România, Franța, Turcia, Italia, distinsă cu numeroase premii naționale și internaționale. Ea a realizat, în ultimele decenii, un imens ansamblu de lucrări în acuarelă, în peniţă sau în tehnici mixte, toate dedicate lui Eminescu și publicate în cărțile sale de poezie sau eseu. La cele două volume deja pomenite, se adaugă, în 2017, și cel intitulat „ În China cu Domnul Eminescu ” (Editura Rafet, Râmnicu Sărat), conceput ca o carte de însoțire pe traseul expozițional al autoarei organizat de Institutul Cultural Român și Palatul Imperial la Beijing, între 11-20 ianuarie 2016. Coperta Volum Mărite Eminescu (continuare din pagina 6) Poezia Constanței Abălașei-Donosă e definită stilistic de un tandem: ea se afirmă organic printr-un dialog între cuvânt și culoare, între expresia afectiv-rațională a textului și impresiunea senzitiv-cognitivă a vizualului. Poeta este soră geamănă cu pictorița, călăuzirea creației lor fiind cantonată în resursele romantismului târziu, iar împreună propunând simultane re-lecturi ale temelor eminesciene și incursiuni compulsive în imaginarul complex al geniului. Poeta și pictorița devenind una, se manifestă, astfel, precum o femeie îndrăgostită de un zeu, fericită să cultive evocarea supra-ființei iubite, într-o pădure de ecouri și de viziuni ce redeșteaptă obsesiv nostalgiile eminesciene. Fascinată de Eminescu până la arsură sufletească dublată de o profundă trăire intelectuală, artista pășește la infinit pe impresiunile iconice ale acestuia, așa cum a fost el construit de critica, memorialistica și istoria culturală românescă, adulmecând cu nesaț orice nouă emoție ivită din interpretarea textelor fundamentale și exteriorizând-o cu evlavie. Portretele din 1869, 1878, 1884, 1888 ale lui Eminescu, precum și acelea ale Veronicăi Micle, desenele în peniță sau acuarelă reprezentând locuri ale trecerii celor doi sau personaje din istoria Ziua sfârșiturilor slabe momentului,devin,princonjugare,unfelde spațiu liturgic în care oficiază creatoarea. Se observă adesea, în creația poetică a acesteia, priza pe care o face la text mai degrabă cu instrumentele pictoriței figurative decât cu acelea ale robului cuvintelor, iar intersantă este, la final, simplitatea crudă a textualității, precum un zbor lin și egal cu sine însuși pe care îl desfășoară o pasăre ce nu se poate așeza pe pământ. Calmă și serenă, suprasaturarea de Eminescu în care viețuiește imaginarul Constanței Abălașei- Donosă se preschimbă într-un altar. Poeta se roagă, binecuvântează și rămâne în contemplație, fiind recunoscătoare lui Eminescu pentru starea sa de creativitate. Își însoțește ofranda omniprezentă de o tonalitate pioasă, izvorând din buna însușire a unei pedagogii axiologice cu rol definitoriu pentru epoca în care Eminescu a vorbit, precum un arhanghel vestitor de universalitate, poporului său și lumii: “ Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi ”. Angela Furtună Ianuarie 2020 Eminescu si Veronica Micle 2 de Constanta Donosă Hmm… Iată un text greu de digerat! Evident se adresează trupului Bisericii dar este aplicabil și la inidivid ca de altfel, toate celelalte mesaje adresate bisericilor din Asia Mică. Voința de a umbla în faptele bune este acolo, umblarea este acolo, răbdarea, tenacitatea, râvna pentru Domnul și pentru adevăr, și toate acestea până la sacrificiu… Tot ce trebuie unui portret de creștin adevărat. Mai puțin ceva, ceva ce nu poate fi văzut și măsurat, ceva ce transcende multitudinea faptelor, ceva ca un fir nevăzut dintre inima omului și cer… Iubirea, și nu doar iubirea ci dragostea dintâi. Dacă privim Biserica din Efes prin Ioan 14:21, vedem că Efesenii au trecut examenul dragostei cu brio. “Cine are poruncile mele și le păzește, acela Mă iubește și cine Mă iubește va fi iubit de tatăl Meu…” Este ceva ce Efesenii mai trebuiau să facă pentru ași dovedi dragostea față de Domnul și mai ales dragostea dintâi? Biserica din Efes ar putea stârni admirația oricărui judecător omenesc, s-ar putea spune… Oare? La o analizămai aprofundată a acestui text, în comparație cu celelalte mesaje, vedem că din acest portret lipsesc două elemente vitale în definirea iubirii adevărate, iubirii care a acceptat cuiele și rușinea în favoarea celor ce pier. De fapt, cele două elemente, au ocupat inima Domnului nostru Isus Christos în tot timpul umblării Lui printer cei muritori. Acum putem vedea care sunt acestea? Simplu. Sunt două, și numai două din șapte biserici care nu au fost mustrate de Domnul și acolo vom găsi răspunsul: Smirna și Filadelfia. Ce aveau ele și Biserica din Efes nu avea? Ei bine, vedem că lista realizărilor este cu mult mai scurtă decât cea a Efesenilor încă de la prima citire! De fapt în Luca 10: 38-42 vedemdouă caractere, Marta și Maria, femei care ocupau un loc aparte în viața pământească a Domnului, care au primit o evaluare divină a umblării lor… Marta, spune Luca, L-a primit pe Domnul în casa ei. Și nu numai că L-a primit ci s-a angajat în totul în “multă slujire”. Sora ei Maria stătea la picioarele Domnului și asculta cuvintele Lui… Marta a fost mustrată în ciuda sacrificiului ei, iar Maria a fost lăudată… Desigur, vedem în Marta un exemplu de dăruire în slujbă dar nu în Domnul. Marta își face datoria onorându-și oaspetele. Maria pe de altă parte, este cu totul adâncită în adorare. Maria și-a găsit loc smerită, loc la picioarele Domnului și absorbea cuvintele Domnului așa cummireasa absoarbe cuvintele preaiubitului ei… Revenind la seara aceea de la Detroit văd mai clar starea inimii mele de acum… De altfel Cuvântul Domnului ne îndeamnă: “Amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te”. Slujba în sine este o chemare cerească dar răspunsul la această chemare sau mai bine zis umblarea noastră în ea poate determina starea inimii față de Domnul. Împărțindu-ne ca și Marta în slujire, în multă slujire, se poate întâmpla ca noi să uităm cine este sursa puterii noastre și începem să facem lucrurile la care suntem chemați bazându-ne pe propriile noastre puteri… Aici cred că se află Biserica din Efes înmomentul în care Duhul Domnului îi vorbește… Jugul care ar fi trebuit să fie bun și sarcina care ar trebuit să fie ușoară, devin dintr-o dată poveri greu de purtat. Oboseala fizică și spirituală încep să cuprindă pe slujitori… Criza de timp și îngrijorarea pentru lucrurile care mai trebuie făcute se interpun treptat între inima slujitorului și Dumnezeu. Experiența pustiei prin care Moise a trecut, nu cred că poate fi aplicată aici. Antidotul stării noastre de “secetă emotivă” în relația noastră cu Domnul cred că stă exact în îndemnul Domnului către Biserica din Efes: “Amintește-ți de unde ai căzut și pocăiește-te!” VAURMA