Romanian Times | Mai 2020

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Ceaușescu și Congresul al IX-lea al PCR Congresul al IX-leaal PCRa avut loc în luna iulie1965. Ceaușescu devenise liderul partidului după moartea lui Gheorghiu-Dej în martie 1965, însă continua să fie flancat de baronii defunctului dictator. În primăvară, Ceaușescu a organizat o serie de întâlniri cu activul de partid din principalele ministere și din uniunile de creație. Apărea destul de clar că era vorba de un lider dinamic, care promitea să se delimiteze de excesele predecesorului său. Mai ales la întâlnirea cu activul Ministerului de Interne, Ceaușescu a insistat pe tema respectării legalității socialiste, o aluzie transparentă la samavolniciile rivalului său Alexandru Drăghici. Noul lider poza într-un marxist deschis, un fel de comunist național. În fapt, cum am scris încă în 1985, în articolul meu „Socialismul lui Ceaușescu” apărut în revista americană Problems of Communism, observatorii avizați puteau nota tendința pronunțată de personalizare a puterii. Fațada era una a deschiderii, a relaxării, substanța era însă a unui stalinism abil camuflat. Nostalgicii lui Ceaușescu au încercat să acrediteze teza celor două perioade: prima, a unei veritabile liberalizări interne, și o a doua, când Elena ar fi impus aberațiile cultului personalității. În fapt, dezghețul temporar era expresia încercării lui Ceaușescu de a-și consolida puterea, prin distanțarea de metodele cele mai compromise ale epocii stalinismului dezlănțuit. În plus, cum s-a dovedit în aprilie 1968, condamnând crimele lui Dej împotriva unor personalități comuniste (deci nu împotriva elitei politice și culturale a țării, ori împotriva țărănimii), Ceaușescu își întărea poziția în raport cu Apostol, Bodnăraș și Chivu Stoica. La Congresul al IX-lea, Ceaușescu a reușit să-și consolideze imaginea de militant al mișcării comuniste mondiale. Între delegații străini, se remarca prezența lui Leonid Brejnev, primul secretar al CC al PCUS și a lui Deng Xiaoping, secretarul general al PC Chinez (numărul trei în ierarhia de la Beijing). Schimbarea numelui partidului din Partidul Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român era o altă metodă de a sublinia demersul inovator al noului lider. Ra- portul de activitate prezentat deCeaușescu (pregătit de o comisie care îi includea pe Dumitru Popescu și pe Paul Niculescu-Mizil), insista pe importanța conducerii colective. Ulterior, deși propaganda oficială a bătut atâta monedă pe semnificația Congresului al IX-lea, textul acestui raport a devenit tot mai greu accesibil. Reformismul mult trâmbițat al anilor de început ai domniei lui Ceaușescu a fost abandonat, mai ales după 1968. Simplu spus, hrușciovismul lui Ceaușescu a fost unul pur tactic. În ultima zi a Congresului, anunțându-se structura noilor organe conducătoare, s-a constatat că formula de conducere tradițională, menținută în proiectul de statut, fusese schimbată peste noapte. Biroul Politic, format în perioada ultimă a lui Dej din nouă membri, era înlocuit printr-un organism lărgit, numit Comitet Executiv. Acesta selecta un grup restrâns, de fapt vârful real al partidului, numit Prezidiul Permanent. Intrau astfel în Comitetul Executiv și în Secretariat oamenii lui Ceaușescu, exponenții bazei sale politice care era birocrația de partid. Se crea iluzia unei reale lărgiri a conducerii partidului. Sloganele oficiale vorbeau despre PCR ca exponent al intereselor întregului popor. În același timp, deși insista pe drepturile naționalităților conlocuitoare, Ceaușescu proclama teza „omogenizării națiunii socialiste”. Colectivismul autoritar și etnocentrismul coexistau în discursul epocii cu o anumită deschidere spre ideile reformiste. Între cei care vor ajunge rapid în vârful piramidei, deci membrii grupului aparatului de partid, să-i amintim pe Virgil Trofin, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeț, Petre Lupu, Ion Stănescu, Vasile Patilineț și alții care lucraseră sub îndrumarea lui Ceaușescu pe vremea când acesta era șeful Direcției Organizatorice a CC al PMR. Nu erau aleși în Prezidiul Permanent doi dintre foștii membri ai Biroului Politic al lui Dej: Petre Borilă și Alexandru Moghioroș (erau menținuți formal în Comitetul Executiv). Discontinuitatea cuepoca încheiată înmartie1965 semanifestaprintr-o relativă înmuiere a presiunilor ideologice asupra intelectualității. Pe de altă parte, pentru a preveni orice speranțe exagerate privind o liberalizare internă, în toamna anului 1965, la Facultatea de Filosofie a Universității din București a fost organizată o acțiune represivă împotriva unor studenți pe baza unor acuzații de pură sorginte stalinistă. Câțiva profesori au primit sancțiuni de partid pentru „lipsa de vigilență” și alte presupuse culpe. În fapt, puțin timp după Congresul al IX-lea, devenea limpede că Ceaușescu strângea în mâinile sale toate instrumentele puterii. Câteva săptămâni mai târziu, el avea să rostească raportul privind noua constituție, când țara își schimba numele din „Republica Populară Română” în „Republica Socialistă România”. În decembrie 1967, la conferința națională a PCR, Chivu Stoica anunța că renunță în favoarea lui Ceaușescu la poziția de președinte al Consiliului de Stat. moldova.europalibera.org / 14.05.2020 Răni deschise: reflecții despre comunism și fascism Am reascultat recent muzica lui Vladimir Vîsoțki, o muzică melancolică, tristă, un fel de fado siberian, amintind de vremurile însângerate ale stalinismului, o muzică sfâșietoare, asemeni amintirilor celor scăpați din lagăre. O nostalgie încrustată în fiecare fibră a memoriei lor, dar și a noastră, a celor care refuzăm amnezia. Ce rămâne din visurile generațiilor călcate în picioare, măcinate în malaxorul dialecticii revoluționar-utopice? Ce rămâne din ceea ce s-a pretins a fi soluția la toate injustițiile acestei lumi? Cum a fost posibilă marea demență a secolului al XX-lea? Care este de ce-ul a ceea ce numim, în lipsa unui termen mai adecvat, totalitarism? Ce rol a jucat ideologia, substratul ascuns, în fond mistic, al propagandei care a generat entuziasme. A fost cumva nevoie de aceste lucruri? Cum se pot vindeca aceste răni? Cum s-a putut ca brigandul Djugașvili, înrudit prin atâtea fire secrete cu pictorul ratat Shickelgruber, să înlăture, cu cinism și perfidie, pe toți cei care fuseseră alături de Lenin în lupta pentru ceea ce fondatorul bolșevismului își închipuise a fi remediul împotriva barbariei? În fond, „ce-l mâna pe el în luptă”? Nu a fost de vină nici sufletul slav, nici lașitatea ființei umane, ci un proiect ideologic inspirat de cultul partidului unic, presupusa încarnare a „voinței generale”. Escatologia marxistă și-a găsit pe teritoriul Rusiei un teritoriu neașteptat de exercițiu al axiomelor sale apocaliptice. Se vor fi înfiorat menșevicii - printre primii care au notat afinitățile dintre stalinism și nazism -, însă faptul rămâne: religia seculară, mitul mesianic al proletariatului ca grup, clasă, cum vreți să-i spuneți, s-a logodit cu cultul organizației secrete, cu exaltarea nihilistă a terorii, cu ceea ce Thomas Mann numea extazul demonismului. Totul a plecat dintr-un hybris al reconstrucției absolute și totale a condiției umane. Fascismul și comunismul pretindeau că salvează civilizația. Se opuneau unei tendințe pe care o identificau drept degenerarea lumii burgheze. Se voiau răspunsuri la organizarea scandaloasă a realității. Negau, cu febră demolatoare, „Sistemul”. O ură mistuitoare, necruțătoare în raport cu universul meschin, filistin, mercantil al unui capitalism decrepit. Hegel nu a fost un precursor al fascismului. În niciun caz al nazismului. Și totuși, nu fără motiv, Isaiah Berlin îl număra printre inamicii libertății. Tot astfel îl identifică și Karl Popper în a sa Societate deschisă și inamicii săi. Pe de altă parte, Herbert Marcuse își încheia cartea Rațiune și revoluție citându-l pe Carl Schmitt, unul dintre gânditorii influenți ai celui de-Al Treilea Reich: „În ziua când Hitler a luat puterea, se putea spune că Hegel a murit”. La conferință la care am participat la Potsdam, Eric Hobsbawm ne-a spus că nu crede de fapt în valoarea comparației dintre cele două sisteme ideocratice. A insistat asupra momentului antifascist și a semnificației Războiului Civil spaniol. Mi se părea atunci, el, marele istoric, ostaticul unei perspective anacronice. Îmi amintesc de o seară petrecută cuAlexandru Ivasiuc și soția sa, Tita Chiper, la ei acasă, pe strada Pictor Iscovescu. Alec ne-a citit dintr-o povestire care nu știu să fi fost publicată vreodată. Era, cred, în 1977. Tema: o recepție la o ambasadă vestică din Moscova, în timpul Marii Terori. Printre invitați: figuri de seamă ale nomenclaturii staliniste, vechi bolșevici care își așteptau înfrigurați arestarea și previzibila condamnare la moarte drept „dușmani ai poporului”. Un ambasador occidental îl întreabă pe unul dintre oaspeți dacă este interesat să participe la o partidă de vânătoare. Răspunsul sec al demnitarului bolșevic (citez, desigur, din memorie): „În acest veac, pe noi nu ne interesează vânătoarea clasică, ci aceea de oameni”. Renunțarea orgolioasă la distincțiile dintre bine și rău, confuzia între social și alte planuri (lupta claselor sau cea a „raselor”). Ficțiuni ideologice care au permis substituirea umanității prin abstracții găunoase, justificate prin devotamentul pentru o invincibilă, perfectă „algebră a revoluției”. Citiți ultimele scrisori din închisoare ale lui Buharin ori „confesiunile” din marile procese moscovite, precum și cele ale unor Rajk sau Slánský: mărturii ale disponibilității sacrificiului definitiv pe altarul „Cauzei” sacralizate. Deținuții lui Stalin au creat un folclor formidabil. Îmi amintesc că am ascultat cândva unul dintre cântecele Gulagului, interpretat de Dina Verny, celebra galeristă pariziană, fostul model al lui Maillol. „Tovarășe Stalin, sunteți un mare savant/Iar eu sunt doar un simplu zek sovietic”. Zek era echivalentul sovietic al deținutului din lagărele naziste. KZ–Gulag, relație cumplită, nume al agoniilor morale și politice ale secolului ideologiilor asasine. Ivan Denisovici, Margarete Buber-Neumann, Milena Jesenská, victimele de la Pitești, Primo Levi: nu vreau să șterg distincțiile, însă comparația se impune irezistibil. Ideologii neîndoios diferite, consecințe în fond identice. romania.europalibera.org / 11.05.2020