Romanian Times | Iunie 2020

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Nihilismul antiamerican Antiamericanismul este un conglomerat ideologic eterogen, cu varii încarnări și sensuri. În forma sa extremă, mitul politic antiamerican este inseparabil de obsesiile care au inspirat și inspiră mișcările teroriste de sorginte fundamentalistă. Tema este importantă întrucât, fără o înțelegere a motivațiilor acestor grupări de fanatici, nu vom putea riposta de o manieră eficientă și sistematică la teribila lor sfidare. Este de notat aici conexiunea dintre ideologiile radical islamiste și totalitarismele veacului al XX-lea (a se vedea cartea lui Paul Berman, Teroare și liberalism, tradusă la editura Curtea Veche). Într-adevăr, este vorba de același tip de gândire conspiraționistă, îmbibată de așteptări și simboluri milenariste. Cu mai mulți ani în urmă, gânditorul politic venezuelean Carlos Rangel (1929–1988) publica o carte care ar trebui recitită acum cu atenție: De la bunul sălbatic la bunul revoluționar (prefața ediției franceze era semnată de Jean-FrançoisRevel). Ideea centrală a cărții era că în spatele revoluționarismului frenetic al stângii radicale latino-americane se ascunde un imens complex de inferioritate în raport cu succesul politic și economic al democrației nord-americane. Nimeni nu neagă faptul că lumea contemporană este una a contrastelor economice și sociale, însă argumentul lui Rangel, dezvoltat ulterior într-o carte dedicată mitului politic tiers-mondist (El tercermundismo), era că originile deopotrivă ale succesului ca și ale insuccesului politic, economic sau cultural sunt înainte de toate de proveniență internă. NuAmerica (Statele Unite) este de vină pentru dezastrul Argentinei în secolul al XX-lea, ci demagogia peronistă, incapacitatea elitelor acelei țări de a trata cu seriozitate sfidările modernității și de a accepta spiritul capitalismului cu consecințele sale mai mult ori mai puțin convenabile pe termen scurt. Este mult mai ușor să promiți luna de pe cer dezmoșteniților sorții decât să organizezi economia și viața politică în spiritul societății deschise. La ce mă refer când vorbesc despre mitul politic antiamerican? Evident, nu la criticile raționale ale unor strategii politice concrete. Mă gândesc la acele constelații de emoții, atitudini, sentimente și idei vag structurate care resping pluralismul, statul de drept, umanismul modern, drepturile individului ca valoare autoconstitutivă, neavând așadar nevoie de nicio justificare exterioară. Comunismul (stalinist, maoist, castro-guevarist), dar și fascismul (italian, german, românesc, maghiar, etc.) au respins tocmai aceste principii în numele unor viziuni ce se voiau alternative radicale la modernitatea liberală. Erau și ele forme de modernitate, însă esențial diferite de acel experiment care debutează cu gândirea Renașterii și culminează în perspectiva unei lumi eliberate de absolutisme de orice gen, deci în viziunea unei societăți civile globalizate întemeiate pe valorile democrației și ale drepturilor omului și cetățeanului. Evidentcăexistăpuseuriantiamericaneșiînregimuridemocratice,însăvirulențașivehemența acestui mit semanifestă cu precădere în societățile închise, în care tiranii teocratice (Iran) ori seculare (genCuba) profită de lipsa de informație și de credulitateamaselor pentru a construi arhetipul unei Americi lipsite de suflet, mercantilă, interesată numai de profit, stăpânită de zeul banului, militaristă, imperialistă și întotdeauna agresivă. Prea puțin contează în acest tip de mitologie faptul că America a fost și rămâne principala sursă de ajutor umanitar pentru națiunile defavorizate. Nu contează nici faptul că armata americană a intervenit exclusiv din considerente umanitare în Somalia și că tot America a fost forța principală în acțiunea militară din 1999 împotriva regimului lui Slobodan Miloșevici, acțiune a cărei singură rațiune era tocmai salvarea albanezilor din Iugoslavia (o populație majoritar musulmană) de operațiunile menite să ducă la sinistra „purificare etnică”. Reacțiile ultragiate ale exponenților unor tradiții ce se simt amenințate de invazia modernității sunt expresia unor anxietăți ce țin de contactul cu valori și idei ce subminează neîndoios ierarhiile și ordinea presupus sacre. Nihilismul antimodern nu se rezumă la antiamericanism: originile sale sunt legate de mentalitatea de „true believer” (fanaticul ideologic înregimentat în mișcări charismatic-salvaționiste, pentru care propria moarte nu este altceva decât sacrificiul suprem în favoarea unei cauze pretins eroice). Cum scria cândva Arthur Koestler, acest fanatic nu poate suporta lumea modernă cu anxietățile și dificultățile sale reale, negăsind în satisfacțiile ei o rațiune suficientă pentru a trăi. Cauza ultimă, spasmul distructiv menit să înfrângă ceea ce îi apare drept un univers strâmb alcătuit, îi oferă în fine o înălțătoare ratio moriendi. Un mit politic nu se definește prin adevăr, ci prin credibilitate. Antiamericanismul, în pofida contradicțiilor sale interne, este credibil tocmai pentru că se adresează zonelor infraraționale ale psihicului colectiv în societăți debusolate, mai ales în straturilemarginale și frustrate. moldova.europalibera.org / 09.06.2020 Melancolii din Cartierul de Nord Amintirea comunismului ne va bântui multă vreme, indiferent de felul în care l-am trăit. A fost un sistem aberant, care a creat însă reguli și norme ce păreau eterne. Era absurd, însă, prin contorsiuni logice, ne străduiam să-l vedem ca rațional. Am citit cartea Celei Varlam, Să nu-mi luați temnița, la câtevaziledupăceamdevorat romanul lui IsmailKadare, Succesorul (apărut la Polirom în același volum cu un alt roman al scriitorului albanez, Fiica lui Agamemnon). Kadare și Cela Varlam se ocupă de aceeași lume: înalta nomenclatură comunistă în regimuri staliniste autarhice, dominate de personalitatea monstruoasă a Conducătorului. Tranzitologia contemporană le numește totalitarisme de tip sultanist. Voi reveni poate la Succesorul într-un articol viitor. Cela Varlam este pseudonimul literar al Luminiței Pană, fiica lui Gheorghe Pană, cândva membru al Comitetului Politic Executiv (CPEx), al Prezidiului Permanent, fost secretar al CC, președinte al sindicatelor, ministru al Muncii, primar al Capitalei și câte alte înalte demnități. Avem de-a face aici cu un roman de o veritabilă sensibilitate istorică și psihologică, născut din dorința de a înțelege și de a mărturisi. Trama epică se derulează pe baza unei reluări de relație (prietenie, iubire): ne aflăm la un deceniu și mai bine după prăbușirea dictaturii. Povestitoarea (în carte se numește Lukiana) intră în corespondență cu Boris Blum, fost coleg de școală (la Liceul „Caragiale” din Piața Dorobanți), de care fusese legată cândva printr-o neconsumată dragoste. Boris este acum chirurg în Israel, de unde îi scrie Lukianei epistole ce reiau, peste ani, propria sa experiență de emigrant. Lukiana, căsătorită și cu copii, este, evident, alter egoul Luminiței Pană. Își amintește de Congresul al X-lea, când, peste noapte, spre stupoarea generală, tatăl ei a fost propulsat în structura de vârf a sistemului, devenind unul dintre cei șapte (sau nouă, depinde de an) membri ai Prezidiului Permanent. Între timp, fostul adjunct de șef de secție la Propagandă, membru al grupului aparatului de partid (Verdeț, Patilineț, Berghianu, Mizil, etc.), fusese prim-secretar județean la Brașov. Lukiana a crescut în Cartierul de Nord, într-o casă de pe Bulevardul Aviatorilor (până în 1962, Bulevardul Generalissim I. V. Stalin). A mers la grădinița CC- ului. Pe lângă certa ei valoare literară, ceea ce reușește Cela Varlam să ne dea în acest roman de o autentică și necesară sinceritate este prima carte de introspecție a unui vlăstar al înaltei aristocrații roșii din România. Trăiește cu durere propria ambiguitate existențială: o mamă evreică, pentru care evreitatea devine un subiect aproape tabu, întrucât este înainte de toate o devotată a ideologiei partidului (în tinerețe, soția lui Pană a fost secretara lui Leonte Răutu). Un moment greu de uitat este cel în care mama încearcă să-și consoleze fiica oferindu-i dulceață de cireșe amare (am trăit proustian amintirea bunicii mele materne, care excela în a face această minunăție). Mama Lukianei (și a autoarei) moare de cancer la o vârstă relativ tânără. Bunicii pe linie maternă sunt o familie de modești evrei moldoveni, deveniți parte a unei lumi pe care o înțeleg prea puțin. Tatăl este activistul de origine rurală, creștin ortodox transfigurat în ideolog ateu. Scenele despre înaltul demnitar cioplind toiege de lemn, bucurându- se copilărește de natură, fericit că ajunge în URSS, ca și decrepitudinea finală, de după detenția la Jilava și procesul CPEx, sunt memorabile. Așmenționaaici douămomente remarcabile: tentativade a vinde un album de timbre primit cadou de Pagu (Pană) din partea președintelui Republicii Togo și vizitarea ororii monumentale numită Casa Poporului. Lipsa de valoare a timbrelor splendid colorate este o metaforă a inanității puterii dictatoriale. Lukiana își amintește acea „salămare pe care toți cetățenii țării o știaumai bine decât își știau propriile apartamente și în care oameni tineri și maturi se supuneau unui exercițiu dement, ridicându- se și așezându-se de sute de ori între crize prelungite de aplauze și scandări delirante”. În fine, plimbându- se pe lângă „palatul nebuniei”, ea pricepe că piramida menită să-l eternizeze pe „Celmare” (așa apare pomenit Ceaușescu în carte, iar Elena drept „Ceamare”) era de fapt „marele mormânt al comunismului european”. Legătura cu Boris a fost oprită de mama Lukianei, ca urmare a unei porunci venită din partea supremei autorități. Nu conta pentru Ceaușescu faptul că era ea însăși evreică (cum era și propria sa cumnată, Adela, soția lui Gheorghe Petrescu, fratele Elenei). Intervenea în relația dintre doi adolescenți ideologia autohtonismului rasist al ceaușismului. Cu ani în urmă, familia Ceaușescu se opusese (fără succes) căsătoriei lui Valentin cu fiica lui Petre Borilă, probabil din rațiuni asemănătoare (chestiunea era notorie în cercurile ilegaliste și nomenclaturiste). Argumentul era îndatorat lui Stalin: „obiectiv” vorbind, toți evreii sunt sioniști, deci Boris va emigra în Israel. Încărcată de o melancolie lipsită de autocompătimire, cartea Celei Varlam ne oferă o fascinantă incursiune în ceea ce a fost Olimpul comunist din România, cu ale sale nevroze, superstiții, privilegii, himere și infinite intrigi. romania.europalibera.org / 09.06.2020