Romanian Times | August 2020

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Monica Lovinescu despre orfanii curajului Existănuanțecaretrebuie luatemereuînconsiderare, inclusiv cele legate de felul în care indivizii reali au interiorizat, au trăit unmoment istoric sau altul. Ceea ce vreau să afirm, ceea ce am susținut în Stalinism pentru eternitate , ceea ce se scrie în opera colectivă care este Raportul Final este că Nicolae Ceaușescu și camarila sa (grupul aparatului de partid) au manipulat demagogic speranțele de democratizare ale cetățenilor României. Evident, în primăvara anului 1968 bătea un alt vânt decât crivățul stalinismului integral. Ceaușescu a pretins că pornește pe drumul destalinizării, dar a făcut-o strict teatral, utilizând o dramaturgie a imposturii care a reușit să impresioneze multă lume. Nu însă și pe Monica Lovinescu, care, în emisiunile ei de la Europa Liberă, avertiza asupra absenței unor acțiuni reale de liberalizare în România și cerea intelectualilor români să se sincronizeze cu semenii lor de la Praga. Destalinizarea a fost utilizată în chip manipulativ de către Nicolae Ceaușescu și clica sa de nomenclaturiști pentru a-și fortifica pozițiile hegemonice. Vaga neliniște din rândul intelighenției a fost rapid calmată prin măsuri de cooptare și neutralizare. S-au organizat campanii menite să-i convingă pe tinerii scriitori că liderii partidului erau gata să le asculte revendicările, dar, în fapt, s-a mers pe linia amortizării oricăror critici care vizau principiul sacrosanct al „îndrumării de către partid a literaturii”. Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Țepeneag, Vintilă Ivănceanu) au fost marginalizați, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre puținii marxiști antistaliniști de la București, a fost și el forțat să-și întrerupă contribuțiile publicistice. Promisiunea unei Primăveri de la București s-a stins în fașă. În loc să se coaguleze sub forma unei contestații colective, acțiunile scriitorimii române (mă refer la intelectualii autentici) s-au consumat în sotto voce fără să afecteze în vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scriitorii români acei „orfani ai curajului” despre care a scris aceeași Monica Lovinescu. Citeam eu însumi, cu nesaț, în acei ani revistele literare și mă așteptam să văd și la noi o explozie a adevărului asemănătoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpăra săptămânalul Les Lettres Françaises și știam de la Europa Liberă de fervoarea spirituală din Cehoslovacia. Pentru cei din generația mea cărora le păsa de destinul politicului în veacul lagărelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate că socialismul și democrația pot fi împăcate. A fost o imensă iluzie, dar atunci, în primăvara lui 1968, acest lucru nu ne era câtuși de puțin limpede. Speram că se va relua momentul Budapesta 1956, că vom avea ocazia să scăpăm de blestemata cenzură, că dreptul la memorie va fi în fine restituit unei societăți bolnave de frică și suspiciune. Credeam că vor avea loc reabilitări autentice ale victimelor comunismului, nudoarmascarademenite să-l așezepenoul despot într-o luminăglorioasă. Preferam să ignorăm circul propagandistic pus la cale de aparatul ideologic condus de Niculescu-Mizil, Ion Iliescu și Popescu-Dumnezeu. În martie 1968 se accentua linia antisovietică, încercându-se o versiune de titoism în stil românesc. Niculescu-Mizil părăsea reuniunea de la Budapesta a partidelor comuniste, protestând față de criticile pronunțate de delegatul sirian la adresa poziției PCR în mișcarea comunistă internațională. Sloganul repetat obsesiv era: „neamestecul în treburile interne”. În aprilie, avea loc plenara CC, la care a fost reabilitat Lucrețiu Pătrășcanu.Alături de el, partidul reconsideramemoria altor militanți căzuți victime lui Gheorghiu-Dej ori lichidați înURRS. Fostul dictator era denunțat de Ceaușescu, care spunea că acele crime îl acuzau pe Dej, „care le-a patronat”, precum și pe călăul securist Drăghici, care a organizat comiterea lor. Drăghici era stigmatizat drept torționarul suprem, dar nimeni nu punea în discuție rolul Securității ca instituție criminală. „Acele mult prea triste și prea urâte fapte”, cum le numeaMaurer într-un discurs de „prelucrare” la Cluj, păreau să fie expresia unor patologii individuale, nu a unui sistem samavolnic și terorist. moldova.europalibera.org / 06.08.2020 De ce contează revizionismul marxist Revizionismul marxist a fost o direcție intelectuală și politică întemeiată pe revolta împotriva Leviatanului birocratic al stalinismului. Elementul central al acestuia l-a constituit antistalinismul. Logica revizionismului avea să ducă la transcenderea strategiei inițiale, deci la îmbrățișarea unei perspective opuse bolșevismului. Ca fenomen local și global, revizionismul marxist s-a dezvoltat după moartea lui Stalin și a fost diferit de reformismul de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Tot revizionism a fost numit și acest reformism. Este vorba despre revizionismul asociat lucrării Premisele socialismului a lui Eduard Bernstein, fostul secretar al lui Friedrich Engels în ultimii ani de viață ai autorului lui Anti-Dühring , o persoană cu legitimitate enormă în mișcarea socialistă. Pornind de la teza potrivit căreia mișcarea este totul iar scopul nu contează, Bernstein propunea tranziția parlamentară fără violență apocaliptică, fără revoluție proletară globală, spre un socialism democratic. Eu nu mă voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism marxist, care se naște în Europa de Răsărit și Centrală și care-i are drept congeneri și parteneri de dialog în Franța și SUA pe cei care se rup de iluzia leninistă, mai ales după Revoluția Maghiară din 1956. La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxistă inspirată parțial din existențialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre și cele ale lui Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii îl alcătuia ideea că sistemul putea fi reformat de sus în jos, că oamenii își puteau pune speranțele în venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubček sau Mihail Gorbaciov). Al doilea element stătea în ideea că o conducere luminată ar putea întreprinde reforme care să ducă, în primă fază, la liberalizarea sistemului și, într-o etapă secundară, la democratizare. Revizionismul marxist a mizat pe o unitate de discurs între propriul demers și cel al oficialității. Anul 1956, momentul-simbol al revizionismului, poate fi considerat începutul sfârșitului pentru comunism. După 1956, a devenit clar faptul că recuperarea tradiției libertare a tânărului Marx nu se putea face decât împotriva, iar nu împreună cu oligarhia profitocratică. Acest lucru a fost evident în cele 10 zile din timpul liberalizării inițiate de Imre Nagy în 1956. Începând cu 1960, revizionismul marxist a devenit antibolșevic și, în final, a evoluat către non-marxism și antimarxism, pierzându-și rațiunea de a fi. Primăvara de la Praga a fost „cântecul de lebădă” al acestei iluzii revizioniste, iar „dialectica concretului” s-a consumat sub șenilele tancurilorTratatului de laVarșovia. Totuși, revizionismul marxist a dinamitat, a erodat până la disoluție discursul apologetic inițial, a propus un contradiscurs, a reabilitat tematica subiectivității și a negativității, a reintrodus tema persoanei. Totodată, revizionismul marxist a deschis porțile către o viziune postmarxistă, în unele cazuri (cum a fost cel al lui Leszek Kołakowski) către o viziune antimarxistă. Anul 1956 este legat de demolarea unor sisteme de inspirație leninistă care-și au rădăcinile în problema responsabilității sau iresponsabilității intelectualilor în legătură cu fenomenele totalitare ale secolului XX. Se poate vorbi despre o intervenție leninistă în praxisul revoluționar al marxismului. Unii gânditori care s-au ocupat de această chestiune—printre care mă înscriu— vorbesc despre mutația leninistă în praxisul revoluționar al social-democrației europene. Lenin, născut în 1870, a încetat din viață în 1924. Anul 1903 este un an-cheie: îi apare lucrarea Ce-i de făcut? , poate cea mai importantă contribuție—negativă, cred eu—la praxisul social- democrației europene și globale din ultimii 100 de ani. Ea produce o schimbare fundamentală de paradigmă: se înlocuiește mișcarea social-democrată prin ceea ce el a numit partidul de tip nou sau partidul de avangardă.Acesta se substituie clasei, elementul central la Marx, definit de acesta înoperade tinerețedrepthărăzit, predestinatde istorie ca subiect revoluționar. LaLenin se produce un fenomen pe care îl putem defini drept substituționism (termen introdus, dacă nu mă înșel, de către RaymondAron). Partidul însuși este definit în termeni de sectămilitarizată. Pentru Karl Marx, clasa, prin autoeliberare, elibera întreaga umanitate. În textele filosofice de tinerețe, înainte de toate Mizeria filosofiei , dar și Manuscrisele economico-filosofice de la Paris din 1844, Marx vorbește despre autoemanciparea proletariatului ce duce la autoemanciparea universalizată a umanității. Foarte importantă era chestiunea demonizării proprietății private drept sursă primordială a alienării. romania.europalibera.org / 17.08.2020 27 mai 1970 - Simone de Beauvoir și Jean-Paul Sartre, într-o cafenea pariziană Statuia lui Stalin dărâmată în fața Teatrului Național din Budapesta, în 24 octobrie 1956