Romanian Times | Septembrie 2020

ROMANIANTIMES Compasiunea este emoția pe care o simți față de altă persoană, pentru suferința sa, cu intenția de a-i veni în ajutor, de a-i ușura suferința. Dar, poate fi și emoția pe care o poți simți față de tine însuți, față de o situație în care te afli. Compasiunea urmărește crearea unei stări mai bune și în acest sens Dalai Lama a exprimat: „ dacă vrei ca cei din jurul tău să fie fericiți, arată- le compasiunea ta. Dacă vrei ca tu să fii fericit, arată-ți ție compasiune”. Desigur ea poate avea diferite intensități, depinzând de dimensiunea suferinței celui de lângă tine, dar și de sensibilitatea sufletului tău. În comparație cu empatia, compasiunea arde de dorința de a atenua suferința altuia. Empaticul simte în sufletul său oglindirea emoțiilor celuilalt/celorlalți și este cuprins de profundă mâhnire. Compasiunea, sentiment care lipsește omuluiegoist,arelabazaeicomportamentul altruist – pornire generoasă, sentiment de înaltă vibrație înțelegere și dezinteres, care te face să ajuți pe altul, să te jertfești pentru el – , pe când compasiunea se manifestă în context social. Substantivul englez compassion însemnând „a iubi împreună cu” este clasat ca o mare virtute în numeroase filozofii și în aproape toate tradițiile religioase. Filozofii greci și romani nu acordau mare atenție compasiunii, considerându-i efectul „nici admirabil dar nici de disprețuit”, pe când rațiunea în sine era calea determinantă a comportării. Osho(1931-1990),filozof,gurușiînvățător spiritual indian, spunea: „ Știind ce este pasiunea; prin urmare, nu este foarte greu să înțelegem ce ar putea fi compasiunea. Pasiunea este o stare de febră biologică – e fierbinte, ești pur și simplu cuprins de COMPASIUNEA – SUPREMAVIRTUTE UMANĂ energii biologice, inconștiente. Nu mai ești propriul stăpân, ești doar un sclav. Compasiunea înseamnă că ai transcens biologia și fiziologia. Nu mai ești un sclav, ai devenit stăpân. Acum funcționezi conștient. Nu mai ești condus, împins și ghidat de forțe inconștiente; poți decide ce vrei să faci cu energiile tale. Ești complet liber. Aceeași energie care devine pasiune este transformată în compasiune. Pasiunea este pofta trupească, compasiunea este iubire. Pasiunea este dorința, compasiunea este starea lipsită de dorință. Pasiunea este lăcomie, compasiunea este împărtășire. Pasiunea cere ca celălalt să fie folosit ca mijloc, compasiunea îl respectă pe celălalt ca fiind o finalitate prin el însuși sau ea însăți. Pasiunea te ține legat de pământ, de mocirlă, și te împiedică să devii un nufăr”. Frumos definite dar, există și pasiuni înălțătoare. Viața, de exemplu merită să fie trăită cu pasiune. Ceea ce facem, să facem cu pasiune. Pasiunea are darul de a ne face să ne simțim vii, strălucitori, chiar dacă nu suntem, iluzia ei ne dă curajul, energia necesară pentru a merge mai departe, spre idealul propus. Căci pasiunea ajută la definirea sensului vieții, ne aduce bucuria, clipele de fericire. Pasiunea face să fie apreciată chiar și cea mai nesemnificativă activitate. Nu mai spun de artă, literatură, segmente ale vieții care nu pot fi concepute în lipsa pasiunii. Compasiunea este asemănătoare milei întrucât ambele au la bază empatia, abilitatea de a recunoaște, percepe și simți direct emoțiile celorlalți. Dar există și diferențe între ele. Spre deosebire de compasiune pe care o putem vedea empatică, generoasă și dăruită din inimă, mila ne distanțează de cei aflați în suferință. Expresia: „A ajuns la mila lumii”, sau „A ajuns de râsul lumii” scoate la iveală nuanța de superioritate și sentimentul de control, de putere față de cel slab. Or, în compasiune ești pe picior de egalitate cu cel în suferință. Dar, mila împărtășită într-o comunitate cu aceleași valori, pare a fi mai apropiată de compasiune. Mila este o emoție de superioritate, care te pune pentru o clipă în pielea personajului de care ți-e milă, te gândești cum ai simți tu în locul lui, apoi te consolezi că nu ești în situația respectivă: „ Eu sunt aici, el este acolo” . Și totuși poate să apară teama să nu ajungi să treci și tu prin acea situație, moment în care te hotărăști să îl ajuți. Mai sunt oamenii care au răutatea în suflet și izbucnesc uneori în jigniri dureroase precum expresia: „mi-e milă de tine”, continuând în gând: „în ce hal ai ajuns!” Sau expresia: „Îmi provoci milă!” , creândofalie întreel și celneajutorat și arătându-și astfel superioritatea. Există și sentimental milei de sine care duce de cele mai multe ori la depresie. Sunt oameni care ajung să se umilească cerând mila cuiva și simțindu-se totodată separați de ceilalți care le oferă sau nu, ajutor. Și dacă mila te face să te simți separat de ceilalți, compasiunea te face să realizezi că nu există ceilalți, ci Tu împreună cu Ei. Compasiunea înțelege că, în fond, toți suntem unul și nimeni nu e nici inferior, nici superior prin nimic. Iar dacă îți plângi de milă, este bine, dacă poți, să te oprești și să te întrebi cum te raportezi la situația respectivă, adică să analizezi puțin gestul tău: Îți place să spui oamenilor că ți-e greu, că ești depresiv, că toate-ți sunt potrivnice? Ce anume cauți prin acest comportament? De ce ai nevoie de mila altora? Greu de răspuns!Poatepierdempuțindindemnitatea noastră plângându-ne, dar nici să păstrăm în suflet fără a mărturisi, nu putem. Și nici nu este sănătos! Sinceritatea ne împinge la mărturisiri, dar de multe ori pierdem... Și pierdem când nu suntem înțeleși, când ne izbim de suflete „de piatră”. Este ca și cum te-ai trezi dintr-o dată deposedat de bijuteriile avute... Și totuși, este bine să alegem compasiunea față de cei care își destăinuiesc suferințele; ea înseamnă conectare, încredere, îngăduință. Nu poți să realizezi întru totul durerea traumei prin care a trecut un om, decât dacă ai o adâncă sensibilitate și înțelegere a sufletului. Oamenii sunt din naștere diferiți și distincți între ei, lucru ce ar trebui să conducă la concluzia că suferința umană este întotdeauna individuală și „Compasiunea este baza moralităţii.” – Arthur Schopenhauer VAURMA Vavila Popovici – Carolina de Nord unică. Ei reacționează diferit și în funcție de societate, educație, convingeri și multe altele. Da, oamenii sunt diferiți, simt diferit și reacționează diferit, dar există niște repere de ordin moral pe care trebuie să le cunoască, să le dobândească cât mai devreme în viață. Nu întotdeauna o persoană care a trecut printr-o experiență dificilă trebuie privită cu milă, ci, de cele mai multe ori cu compasiune. Poate avem de învățat câte ceva din suferința acelei persoane. Furia/mânia are nevoie de antidot. Mila ca și compasiunea pentru mânie este „ceea ce apa este pentru foc”. Mânia poate determina agresivitatea și totuși, un om agresiv poate, în fața unei situații dramatice, să-și schimbe simțămintele și să fie dintr-o dată cuprins de sentimentul compasiunii care poate induce sentimente de amabilitate și iertare, contribuie la echilibrul nostru fizic și psihic, la supraviețuirea noastră ca specie, prin crearea unei stări de bine. Este o formă a iubirii. Nu poți avea compasiune pentru un om dacă păstrezi ura în suflet. Atrocitățile comise de oameni de-a lungul istoriei, au fost săvârșite de către oameni lipsiți totalmente de compasiune, și au creat mari suferințe, traume psihologice, sociale și fizice. Există diferite și totuși asemănătoare opinii religioase și spirituale cu privire la Compasiune. Le citez mai jos. Și după lectura lor să ne întrebăm: cum se explică faptul că oamenii de diferite religii și-au diminuat acest sentiment al compasiunii? Dalai Lama, cel mai înalt grad spiritual în Tibetul secolului al XVII și până în secolul al XX-lea, spunea despre compasiune că „este o necesitate, nu un lux”, că fără ea, omenirea nu va supraviețui. Și tot el atrăgea atenția că toate religiile majore poartă la bază același mesaj, adică dragostea, compasiunea și iertarea, important fiind „ca acestea să fie parte a traiului nostru zilnic”.