Romanian Times | Septembrie 2020

ROMANIANTIMES Cultură 9 Metamorfoze de Andrei PLEȘU Cîndamscrisacesttext,măadresamscenei politice românești din 2010. Din păcate, patologia pe care o semnalează mi se pare încă valabilă, dacă nu chiar indicată pentru tratament de urgență în salonul de terapie intensivă… E drept, cînd sînt prost dispus (ceea ce mi se întîmplă tot mai des), mă tem că simptomele inventariate mai jos au ceva de-a face și cu specificul autohton. Și că, prin urmare, vor fi „actuale” și pentru generațiile viitoare. Sper, evident, să n-am dreptate… Am cunoscut o sumedenie de inşi, de toate vîrstele, trecuţi din viaţa „civilă” în viaţa politică sau, pur şi simplu, din postura de „simplu cetăţean” într-o funcţie publică de conducere. Am trăit eu însumi o asemenea „schimbare la faţă”, aşa că ştiu despre ce vorbesc. În 90% din cazuri apar severe tulburări de personalitate, modificări radicale ale modului de a gîndi, de a vorbi, de a te raporta la ceilalţi. Din adîncul noului „promovat” iese la lumină o dihanie bălţată, despre care el însuşi nu ştia nimic înainte să urce îngrad.Adeveni şef, lider de opinie sau de partid, vedetă de televiziune, ministru, mă rog, VIP de o specie oarecare, echivalează mai întotdeauna cu o mică – sau mare – sminteală. Ar fi la îndemînă să vorbim de „rinocerizare”, dacă n-am fi în ţara lui Caragiale, „o ţară tristă, plină de umor”, aşezată definitiv la „porţile Orientului, unde totul se ia în uşor”. Rinocerizarea e dramatică, sumbră, cînd nu e direct sîngeroasă. Sminteala autohtonă e şi ea toxică, dar are un „ce” ridicol: stîrneşte mai curînd deriziune decît teamă. Nu impresionează prin ferocitate, ci prin penibil. E uluitor să constaţi ce poate face, dintr-un om pînă mai ieri „normal”, instalarea într-un fotoliu, într-o demnitate publică, într-un nor pufos de notorietate. Ideal vorbind, ar trebui să trecem toţi, o dată în viaţă, printr-o asemenea provocare: am avea ocazia să ne întîlnim cu străinul din noi, cu limitele umanităţii noastre, cu chipul nostru adevărat. Spectaculoasă între toate e transformarea omului în politician. Primul simptom e dereglarea vorbirii. Insul cu pricina învaţă, destul de rapid, să vorbească în bobote: fentează, divaghează, patinează în aşa fel încît, în final, nu te alegi cu nimic. Capacitatea de a nu spune nimic, avînd aerul că ai multe de spus, pare să fie înzestrarea esenţială a omului politic, „talentul” lui inconfundabil. Cineva care pînă de curînd avea pentru întrebări simple răspunsuri clare se transformă brusc în flaşnetă. Flaşnetă de opoziţie sau flaşnetă de guvernare. Răspunsul e mereu abil şi partizan. Nu contează ce spui, ci cum te pui în scenă. Nu exprimi convingeri, ci faci declaraţii oportune. Te gîndeşti mereu cum trebuie să răspunzi ca să fii felicitat de conducerea partidului sau ca să-i enervezi pe adversari. Sau ca să nu te dai pe mîna gazetarilor. Sau ca să fii reales. De fapt, încetezi să mai gîndeşti logic: gîndeşti strategic. Îţi refuzi, din principiu, orice autenticitate. Discernămîntul e, în mod constant, înlocuit de spiritul de gaşcă. Devii suporter. „Ţii” cu şeful, cu şefii, cu „băieţii”. Eşti „al cuiva”. Din om liber, ajungi „om de echipă”, adică pălmaş pe ogorul altora. Te străduieşti să afişezi, cît mai des, loialităţi crîncene, înveţi să rîzi fals, să schimbi vorba, să baletezi vid la recepţiile oficiale. Dar mai sînt şi altele: nu mai poţi fără secretară, fără maşină, fără relaţii înalte. Îţi intră în cap că soarta ţării depinde de tine, că nu poţi fi înjurat decît cu rea-credinţă, că eşti altfel: altfel decît restul lumii, dar şi decît ceilalţi politicieni. În plus, eşti foarte ocupat. Eşti greu de găsit, hărţuit de prea multe solicitări, răpus, seara, de o nobilă oboseală. Şi eşti neînţeles. Mai ales de cei care „stau pe margine”, în vreme ce tu te sacrifici. Eşti o personalitate complexă. Dar „rinocer”? E prea mult. Mai curînd o vietate minoră de tip fluturaş, vulpiţă, lupuşor, grangure. Caragiale trecut în zoologie... 11.09.2020 /dilemaveche.ro Cântecul Întrerupt (continuare din pagina 6) Omul de bine moare cu tezaurele înlăuntrul lui! Și acummă simt tentat să mă mângăi că există totuși nădejde pe pământ. Vedeți, Biserica a fost rânduită să re-săreze pământul pentru cauza bunului gust, să-l lumineze pentru cauza frumosului să-l presare cu mireasma lui Cristos care este întruchiparea desăvârșirii. De fapt strângerile crestinilor laolaltă au stârnit admirația și vorbirea de bine a tuturor celor ce au văzut ce se întâmpla acolo în gloriosul ei început... Erau poate cântările înalțătoare aduse din tot ceea ce este mai curat în om. Acolo cântările aduse erau frumoase prin înălțătoare melodicitate și prin revelațiile adânci purtate in textele lor. Acolo intra omul cu inima clocotindă de cântec și biserica se contopea cu tămâia acestor ofrande... Dar a fost ca nădejdea mea să se subțieze până aproape de limita cinismului atunci când eu însumi m-am văzut cu inima clocotindă de cântec, cântec niciodată ieșit de pe ușa buzelor. De ce?Nu vreau să vă ofer concluzii pripite dar văd, inclusiv în biserică, o ordine întoarsă pe dos. Ramificațiile acestei stări sunt atât de multe și de profunde incât aproape că poți spune că suntem în pragul unui impas total. Avem în față o degenerare sistemică și este nevoie de o revoluție în gândirea bisericii, nu o revoluție de doctrină ci una de atitudine. Doctrina apostolilor este de nesdruncinat prin temeinicia și divinitatea adevărului ei. Problema noastră este ușurință cu care forțăm doctrina pentru a corespunde eului nostru, pentru a face din ea o filosofie acceptabilă minților “sofisticate” ale erudiților vremurilor noastre. Asta a dus la profesionalizarea activitaților din biserică. Acest fapt a exclus dintr-o lovitură majoritatea covârșitoare a credincioșilor de la dreptul lor divin de a-și manifesta direct creativitatea și de a aduce prinoasele acestei creativități direct la picioarele Domnului. Profesionalizarea aceasta a schimbat chiar și natura relatiei cu Dumnezeu în biserică. Profesioniștii devin slujbași plătiți mai degrabă decât slujitori. Dragii mei, doresc în meditațiile mele viitoare la acest subiect să mă apropii de voi cu mai puțin cinism și să fac apel la capacitatea voastră de discerne ca să putem împreună să aducem lumină, mai multă lumină înspre lauda Domnului nostru. VAURMA stațiune amplasată în mijlocul naturii, de o frumusețe deosebită. Ne pregăteam să cinăm, iar când am fost așezați la o masă, am fost așezați chiar lângă geam. Era o priveliște îmbătătoare. Munți cu brazi semeți, apa râului care strălucea în lumina razelor de soare și păsări de tot felul, ne încântau privirile. Mi-amcoborât ochii spre curtea frumos amenajată și am văzut o familie care stătea în jurului șemineului în care ardeau bucăți mari de lemn. Mama, tata și cei trei copiii erau toți cu capul plecat în telefon. Am scos imediat telefonul și le-am făcut o poză. Nu îmi venea să cred că acești oameni au venit într-un loc atât de frumos, au plătit atâția bani ca să stea în această stațiune, și stau cu capurile plecate în telefoane! I-am trimis imediat text prietenei mele, fără să-mi dau seama că de fapt și eu am căzut în aceeași plasă. Aveam pe cei dragi în fața mea, iar eu stăteam cu capul plecat în telefon. Oare nu facem de multe ori și noi la fel? Avem în fața noastră pe cel mai bun Prieten, pe Domnul Isus. El ne așteaptă să vorbim cu El și, de asemenea, El vrea să ne vorbească. Domnul Isus este soluția tuturor problemelor noastre! El singur are răspunsul, iar noi uităm să venim la El și să ne facem timp să vorbim cu El “față în față”. Nu este totdeauna ușor să te oprești din toată alergarea, să-ți oprești gândurile și să stai doar tu cu Dumnezeu. Nu ne vine să ne rugăm, de multe ori. Firea luptă, cel rău luptă și parcă totdeauna avem lucruri urgente de rezolvat. Dar nu este nimic mai important, în viața unui credincios, decât să-și facă timp și să vină în fața lui Dumnezeu să primească călăuzire și să fie umplut cu Duhul Sfânt. Atunci când acest prim pas este făcut, adică „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”, vei putea să face și al doilea pas mult prețuit și anume vei putea să iubești “şi pe aproapele tău ca pe tine însuți”. (Luca 10:27). Va continua, Marinela BUZAȘ (luminipentrusuflet.com) Dragostea unui prieten... (continuare din pagina 6)