Romanian Times | Februarie 2021

ROMANIANTIMES Anca MIZUMSCHI - fragmente din romanul Țara mea suspendată Le vedeamde cum intrau în cabinetul meu. Elegante,frumoase,niștefemeilapatruzeci, cincizeci de ani care ar fi fost considerate în orice societate din lumea asta, realizate. Nu erau întotdeauna așa și au fost de-a lungul timpului și câțiva bărbați, dar problema lor era de fiecare dată aceeași. Dincolo de lucrurile pentru care orice om simte nevoia să vorbească cu cineva de specialitate, separare, pierdere, abandon, schimbare de viață majoră sau decizii majore de luat, mai era încă ceva, un lucru extrem de comun tuturor. În România, într-un mod copleșitor prevalează, la generația mea, trauma psihică legată de a fi neacceptat de proprii tăi părinți, sau de a fi acceptat doar formal, în cadru social și nu și în intimitatea casei, ceea ce duce la o viață emoțională scindată. Dincolo de conflictul clasic dintre generații, căderea zidului Berlinului a adâncit prăpastia la modul dramatic pentru familiile românești. Părinții noștri, născuți în timpul celui de al doilea război mondial și-au trăit tinerețea în Stalinism și maturitatea în ceaușism. Îmi este foarte greu să îmi imaginez ce înțelegea un copil de zece-doisprezece ani care plânge pe stradă că a murit “tătucul Stalin” pentru că plângea toată lumea în jurul lui. |i apoi, pubertatea și adolescența, încorsetați în uniformă: de pionier, de utecist, de membru de partid. Ultima dintre ele nu se vedea, era doar un costum de haine oarecare, dar era cea mai puternică dintre ele. M-am născut la ceva timp după încetarea stalinismului și doar pot să îmi imaginez cu groază cum a fost, dar am trăit din plin ceea ce a urmat după. Combinația malignă dintre personalitatea tatălui meu și dictatoră mi-au modificat tot cursul vieții, definitiv. În dictaturi, orice ființă umană devine minusculă ca să poată supraviețui. Cu cât ești mai uniform și cenușiu și te ascunzi în mulțime, e mai bine. De aceea, generația părinților mei avea un singur lucru în care putea să investească: copilul. Îmi aduc aminte ce ne spunea tatăl, meu mie și surorii mele. ”Nu am case și pământ să vă las, nu pot face nimic pentru voi, cu excepția unui singur lucru: să investesc în educația voastră”. Copilul, o investiție aprobată de stat. Sloganul ceaușist - copii, viitorul de aur al țării - acum îmi sună mai sinistru ca oricând. Toată acesta investiție era făcută sub ideea binelui tău. De obicei, părinții din România știu întotdeauna ce e mai bine pentru copilul lor. Lucru de altfel valabil atunci când copilul are trei zile, continuă să fie valabil atunci când copilul are trei ani, dar este toxic, atunci când vorbim despre un om de treizeci de ani. Evident că, la treizeci de ani, părintele nu mai poate face mare lucru și atunci apare alt tip de condiționare:” să nu mă dezamăgești”. Alt tip de șantaj emoțional care poate eroda totul. O generație care nu a avut nicio șansă, generația părinților noștri, condiționează și șantajează emoțional zilnic fără a fi conștienți de asta. Este normalitatea și firescul lor, pentru că nu au trăit niciodată altceva și nici năcar nu își imaginează că s-ar putea trăi altfel. Căderea zidului Berlinului a pus în contact în mod brutal două societăți aflate pe nivele de dezvoltare diferite. Ori, istoria ne învață că atunci când o societate superioară vine în contact cu Abuzul românesc una mai puțin dezvoltată, cea de a doua o va rejecta și, în măsura posibilităților, va încerca să o distrugă. Pentru că nu înțelege. Popoarele migratoare nu s-au dus la Roma să beneficieze de termele romane. Același fenomen s-a întâmplat cu societatea părințiilor noștri și cu modul lor de a gândi. Inițial, au investit foarte mult în noi și în momentul în care saltul educațional și informațional a fost prea mare, nu ne-au mai înțeles. În ochii lor, am devenit distanțI și nefamiliari, iar deciziile noastre au devenit vulnerabile la critică, în orice moment. Teama de necunoscut este una din cele mai puternice frici pe care le poate trăi un om, și atunci când te afli față în față cu necunoscutul, chiar dacă este vorba de copilul tău, ai tendința de a te întoarce în trecut. Un trecut sigur pe care îl cunoști și pe care l-ai moștenit la rândul tău. Într-o familie, tot acest registru de înfruntare, tensiune, renunțare, nefericire și victimizare, apare de obicei în numele a ceea ce părintele impune “pentru că a trăit “sau “simte”. În țara mea, mama “simte” întotdeauna ce e mai bine pentru copilul ei, chiar dacă mama e bipolară, alcoholică sau analfabetă și copilul are patruzeci de ani. De cele mai multe ori și rudele apropiate au aceeași convingere. Toată lumea știe mai bine decât tine ce ar trebui să faci cu viața ta. Și ți-o și spune în mod repetat. Chiar dacă a trecut de patru-cinci decenii de viață, “copilul român” nu poate fi nici măcar la modul elementar creditat cu ideea că, până la aceastavârstă, a avut suficient de mult timp să afle singur care este binele lui și că, mai mult decât orice, ar avea nevoie de încrederea părintelui în el.Aproape toate poveștile de viață, pe care le-am auzit în cabinetul meu, nu erau povești de neiubire, erau povești de neacceptare. Iubirea, în esența ei, este necondiționare pură. Atunci când iubirea vine la pachet cu “te iubesc, dar să nu mă dezamăgești”, naște în cel căruia îi este adresată această propoziție o scindare dureroasă. Nu există “te iubesc, dar”, există “te iubesc pur și simplu”. “Te iubesc așa cum ești pentru că ești copilul meu și te voi iubi toată viațamea, indiferent ce vei hotărî tu să faci cu a ta”. Dacă extrapolezi ceea ce se întâmplă în familiile românești realizezi că neaceptarea noastră cea de toate zilele se traduce în final în mecanismul nostru de vot. Societatea românească a anului 2017 este o societate extrem de dezbinată compusă din trei generații: părinții noștri, care după douăzeci și șapte de ani încă votează la nesfârșit același partid, singurul pe care îl știu, noi, generația de mijloc, o generație, confuză, anxioasă, prinsă între două lumi, condamnați la o versatilitate dificilă și copiii noștri blazațI și indiferenți. Pentru primii, zidul Berlinului nu a căzut niciodată, pentru ultimii, zidul Berlinului nu a existat niciodată. Pentru copiii noștri, România e doar o țară care îi enervează și îi agresează, dar nu îi mai sufocă și nu îi mai poate distruge, pentru că sunt tineri și pot pleca în toate direcțiile Pământului. Nu știu dacă este adevărat că toți copiii abuzați devin abuzatori, dar este atât de evident că părinții noștri abuzați în masă de sisteme totalitare abuzează în continuare, fără să fie conștienți că o fac. Așa trăiesc, așa vorbesc, așa votează și lucrul de care îmi este cel mai tare teamă este că generația mea va continua, pentru că mecanismele nu sunt conștiente. Mult mai disimulat, elaborate și nuanțat, abuzul românesc se va perpetua. Încă o generație și încă o generație. |i tot ce pot să fac este să îmi doresc din tot sufletul ca destinul unei generații trecute care nu a avut nicio șansă să nu se transforme în destinul unor generații viitoare care nu vor avea nicio șansă. Doar pentru că sunt nepoții buniciilor lor, copiii părinților lor și s-au născut aici. ***