Romanian Times | Februarie 2021

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Cu privire la Religie afirma că „Religia a pus botniță rațiunii.” Diferența între teologie și filozofie este exprimată de el prin imaginea unei balanțe ale cărei talgere sunt într-o relație antagonică, cu cât unul urcă mai sus, cu atât mai mult coboară celălalt: „Nici un om cu adevărată vocație filozofică, nu este religios. (...) A cere unui mare spirit să accepte dogmele și credința este ca și cum ai cere unui gigant să se încalțe cu papucii unui pitic”. Cât de mult s-aînșelatSchopenhauercuacesteafirmații! Dar, ca și în cazul altor mari spirite, se manifesta uneori paradoxal: propovăduia misoginismul, dar avea legături intime cu o cântăreață de operă; disprețuia lumea, dar se purta galant etc. În fond, bazându- se pe idealismul transcendental al lui Kant, a dezvoltat un sistem metafizic și etic ateist, respingând ideile contemporane ale idealismului german. Vorbinddespreoperelepoeților, sculptorilor și ale artiștilor, afirma că ele cuprind o comoară de adâncă înțelepciune, pentru că din ele vorbește însăși înțelepciunea naturii, iar ele traduc această înțelepciune; cel care citește sau contemplă o operă de artă, va înțelege atât cât îi permit aptitudinile și cultura sa. „Fiecine trebuie să stea în fața unui tablou, ca în fața unui prinț, așteptând să vadă dacă tabloul îi va vorbi, și ce anume îi va spune; și în ambele cazuri nu trebuie să vorbească el întâi, căci se va auzi numai el singur pe sine. (...) Filozofia se străduiește să ne ofere/explice înțelepciunea, aflându- se față de arte ca vinul față de struguri”. FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (25) – Arthur Schopenhauer La Frankfurt a început și studiul filozofiei budiste și hinduiste, precum și al misticilor creștinismului primitiv. Spre deosebire de Kant, etica lui Schopenhauer nu se bazează pe rațiune și pe legile morale; el vede în „milă” singura modalitate a comportamentului moral. Prin compătimire și înțelegerea suferinței lumii, omul își depășește egoismul și se identifică cu semenii săi. Iată de ce, afirmă unii, metafizica lui Schopenhauer poartă eticheta budismului. Îi apar lucrările „Voința în natură” (1836), „Despre libertatea voinței omenești” (1841), „Cele două probleme de bază ale eticii” (1841), „Parerga und Paralipomena” (2 volume 1851), în ultima fiind cuprinse eseurile și aforismele. Schopenhauer considera, asemeni lui Kant, că un comportament etic nu este condiționat de existența divinității. În ultima lucrare, imaginând un dialog, dă definiția religiei: „Religia este metafizica poporului, pe care trebuie neapărat să i-o lași și de aceea să pretinzi că o respecți; fiindcă a o discredita înseamnă a i-o lua. După cum există o poezie populară, iar în proverbe o înțelepciune populară, tot astfel trebuie să existe și o metafizică populară. Ea este o înveșmântare alegorică a adevărului pe măsura înțelegerii poporului și realizează pe plan practic și sufletesc, deci ca orientare în acțiune și ca mângâiere în fața suferinței și a morții, tot atât cât face și adevărul, dacă acesta ne-ar aparține. De aceea, dragul meu, nu mi-o lua în nume de rău, dar a o disprețui este o dovadă atât de mărginire, cât și de nedreptate”. „... Aristotel enumeră virtuțile: dreptatea, curajul, cumpătarea, dărnicia, generozitatea, libertatea, blândețea, rațiunea și înțelepciunea. Cât de diferite sunt de cele creștine! Chiar Platon, fără îndoială cel mai transcendent filozof al Antichității precreștine, nu cunoaște o virtute mai înaltă decât dreptatea... în timp ce la toți ceilalți filozofi scopul virtuții este o viață fericită, iar morala arată cum să se ajungă laea.Voințaesteceacareguvernează lumea și cea care face din viață un calvar, întrucât aceasta nu cunoaște limite, astfel, ne aflăm într-o cursă perpetuă de atingere a fericirii, cursă pe care nu o putem încheia învingători”. Conform gândirii lui, voința este un impuls existențial, un efort care nu dă nici o satisfacție, dimpotrivă, creează permanent noi necesități ce nu pot fi în întregime satisfăcute, devenindosursădesuferință, iar suferința duce la moarte. De aceea nu poate exista o fericire de durată; viața este o vale a plângerii, plină de suferințe. Dar, omul se poate elibera de suferință. Eliberarea se realizează prin negarea Voinței, care se obține prin contemplația artistică sau prin asceză, renunțare, meditație. Cred, dacă îmi este permis, că un om care neagă voința și trece în pură contemplație a vieții, nu face altceva decât să se predea lent morții, adevărat fiind absolvit de suferință. Voințaar trebui păstrată, cultivată, înmăsura în care omul dispune de cele două forțe – fizică și psihică – , pentru a trăi intens viața dăruită de Dumnezeu, a se păstra curat din punct de vedere spiritual, moral și mental. Prin artă, da!, omul scapă de sub dominația Voinței, dar nu și de voință. Criticul și istoricul literar român Garabet Ibrăileanu își expunea, ca exemplu, punctul de vedere cu privire la raportul dintre scriitor și societate, procesul de selecție în sfera artei fiind cu totul deosebit decât în lumea naturală: „Raportul artist-mediu este mult mai complicat decât în biologie. Nu odată artiștii cei mai reprezentativi sunt rebarbativi influenței mediului și cu toate acestea sunt „selectați”, iar pe de altă parte, marii artiști vor modela, la rândul lor, mediul conferindu-i valențe și disponibilități inedite. Așadar, scriitorul se naște pesimist sau optimist, cerebral sau pasional, subiectiv sau obiectiv etc. Izbutește, dacă se înalță într-o lume cu același fel de a simți. Și, desigur, într-o oarecare măsură, e influențat de mediul în care trăiește, e influențat de scrisul lui. Iar dacă nu găsește mediul prielnic, atunci nu e gustat, citit, lăudat și consacrat. Se poate însă ca după moartea lui să vină o generație care să-l priceapă. Atunci e dezgropat, selectat – gloria lui e postumă.Acesta mi se pare că este adevăratul raport dintre scriitor și societate”. Analogia poate fi făcută și între un filozof și societate. Poate fi și explicația faptului că la apariția operelor sale, Schopenhauer nu s-a bucurat de o atenție deosebită. Mai târziu însă, mulți au dat atenție gândirii sale. L-au dezgropat generațiile următoare? Cât privește viziunea sa politică, avea o orientare antidemocratică și a detestat revoluția de la 1848; credea în spiritism și magie; în camera sa de lucru ținea un bust al lui Kant și un Buddha de bronz. „Monarhia este firească pentru om aproape în același mod ca și pentru albine și furnici, pentru macarale în zbor, pentru elefanți rătăcitori, pentru lupi într-o haită în căutare de pradă și pentru alte animale”. „Intelectul în monarhii are întotdeauna șanse mult mai mari împotriva prostiei...” A disprețuit republicanismul ca fiind „la fel de nefiresc pentru ompe cât de nefavorabil pentru viața intelectuală superioară și, astfel pentru arte și științe”. Ideile lui Schopenhauer au jucat un rol important în sfera filozofiei, a literaturii și a muzicii. Vrăjit de armonia irațională a muzicii, o așeza în vârful piramidei artelor. În domeniul filosofiei a exercitat o influență deosebită asupra gândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran. În literatură se recunoaște influența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, ThomasMann și alții, ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și fondatorul psihanalizei Sigmund Freud. În domeniul muzicii – Brahms sauWagner. Se spune că pesimismul lui Schopenhauer a influențat opera marelui nostru poet romantic, Mihai Eminescu. Înseamnă că, citindu-l, sufletul său a rezonat cu gândurile lui Schopenhauer și a urmat transcrierea gândurilor în versuri, cu măiestria-i poetică, unică de altfel. Filozoful român Ion Petrovici (1882-1972) delimitează filozofia lui Eminescu, de cea a gânditorilor străini, precum Schopenhauer, spunând că la Schopenhauer progresul este o himeră, pe când Eminescu admitea progresul și lupta pentru el. VAURMA Vavila Popovici – Carolina de Nord