Romanian Times | Martie 2021

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) Ideile lui Schopenhauer au jucat un rol important în sfera fi lozofi ei, a literaturii și a muzicii. Vrăjit de armonia irațională a muzicii, o așeza în vârful piramidei artelor. În domeniul fi losofi ei a exercitat o infl uențădeosebită asupragândirii lui Friedrich Nietzsche, Henri Bergson, Ludwig Wittgenstein sau Emil Cioran. În literatură se recunoaște infl uența lui Schopenhauer asupra operelor lui Lev Tolstoi, Mihai Eminescu, Marcel Proust, ThomasMann și alții, ideile sale au fost preluate de Eduard von Hartmann și fondatorul psihanalizei Sigmund Freud. În domeniul muzicii – Brahms sauWagner. Se spune că pesimismul lui Schopenhauer a infl uențat opera marelui nostru poet romantic, Mihai Eminescu. Înseamnă că, citindu-l, sufl etul său a rezonat cu gândurile lui Schopenhauer și a urmat transcrierea gândurilor în versuri, cu măiestria-i poetică, unică de altfel. Filozoful român Ion Petrovici (1882-1972) delimitează fi lozofi a lui Eminescu, de cea a gânditorilor străini, precum Schopenhauer, spunând că la Schopenhauer progresul este o himeră, pe când Eminescu admitea progresul și lupta pentru el. Chiar este filozofia schopenhaueriană deprimantă? Unii spun că da. Pentru Schopenhauer esența întregii existențe este deci voința, voința premergătoare conștiinței, și aceasta ar fi în afara rolului deprimant al vieții. Voința înseamnă FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (25) – Arthur Schopenhauer continua speranță a omului întru realizare. Dar, până laeventualarealizareomul suferă, iar suferința doare, deși ea este esența vieții, fiindcă ea trezește în noi dorința de a trăi și ne face să acționăm. Nu putem nega existența acestui concept filozofic – pesimismul. Totuși, Schopenhauer a fost un om „iscusit” spun unii, fiindcă citindu-i cugetările, se vede ca a dat importanță pesimismului, învățându-ne astfel ce este viața și cum să ne folosimde ea, ceea ce este foarte important. Cu voință ne putem folosi de viață și nu ne vom lăsa folosiți de ea. Interesant e faptul că Schopenhauer ducea viața unui înțelept. German fiind, viața lui corespundea felului german de a-și trăi viața ordonat. Încerca să-l imite pe Kant, exceptând obiceiul acestuia de a se scula din pat dimineața devreme. Se trezea la ora opt, urma spălat cu apă rece, dejun cu cafea neagră, lucrul, meditația; un cântecel din flaut, haină cu guler, cravată albă; spilcuit se ducea să prânzească la un hotel. Mânca singur, se odihnea după masă, se plimba câte două ore, fuma dintr-o pipă lungă, citea ziarele și culegea dovezi despre celebritatea sa. Cina, vedea spectacole de teatru după care urma somnul. Gândul căsătoriei îi apărea ca „un junghi de reumatism“, iar plimbarea de după amiază o făcea cu câinele, pe nume Atma (însemna „sufletul lumii”). Erauorele iubirii sale. Poate vorbea cu el în taină, explicându-i credințele sale? Poate! Oricum, ducea o viață ordonată, în ciuda temperamentului său dificil și adesea conflictual. Sistemul său filozofic este o adaptare a celui kantian. „Există o diferență, spunea Schopenhauer, între metoda lui Kant și aceea pe care o urmez. Kant pleacă de la cunoștința mediată și rațională, eu însă plec de la cunoștința nemijlocită și intuitivă. El este ca acela care măsoară înălțimea unui turn după umbra sa, iar eu îl măsor direct după el însuși”. Considera că ideile rațiunii noastre nu sunt nici creatoare și nici nu pot pătrunde dincolo de aparențe; doar prin intuiție putem avea o imagine inedită a lucrului în sine, dar nu printr-o intuiție mistică, ci prin una perfect normală. Dacă Fichte și Hegel s-au debarasat de lucrul în sine al lui Kant, dând astfel cunoașterii un rol fundamental din punct de vedere metafizic, Schopenhauer a păstrat lucrul în sine, dar l-a identificat cu voința care, în întregul ei este rea sau, în orice caz, este sursa întregii noastre suferințe fără sfârșit. Suferința este inerentă oricărei vieți și ea se amplifică cu orice spor de cunoaștere. Voința nu are un scop conștient, a cărui atingere ar aduce mulțumire. Deși până la urmă moartea biruie negreșit, noi urmărim scopurile noastre deșarte „așa cum continuăm să umflăm întruna o bășică de săpun, deși știm cu certitudine că va plesni”. Fericirea este o himeră, pentru că o vrere neîmplinită ne pricinuiește durere, iar împlinirea are ca unic rezultat sațietatea. Instinctul îi împingepeoameni laprocreație, care dă naștere unui nou prilej de suferință și moarte; iată de ce actul sexual este însoțit de rușine. Sinuciderea nu servește la nimic; doctrina transmigrației, chiar dacă nu este adevărată în litera ei, exprimă un adevăr sub formă de mit. Aici apare una din inovațiile cele mai însemnate pe care le-a adus acest filozof în ceea ce privește metodologia filozofică. Din moment ce lucrul în sine poate fi cunoștința – rezultat al unei intuiții normale – înseamnă că baza cunoașterii metafizice nu poate fi alta decât experiența. „Datoria metafizicii nu este deloc de a trece pe deasupra experienței în care constă lumea, ci dimpotrivă, de a ajunge să înțeleagă pe deplin experiența, dat fiindcă aceasta, exterioară sau interioară, este, fără îndoială, izvorul principal de cunoaștere”. Numai prin intuiție căpătăm o cunoștință deplină, superioară aceleia pe care am putea-o dobândi cu aparatul nostru logic: „Intuiția nu este numai izvorul oricărei cunoașteri; ea este însăși cunoștința adevărată, singura care-și merită numele”. Prin aceasta, Schopenhauer este precursorul cel mai autorizat al filozofului francez Bergson (1859-1941) care a clădit intuiționismul. Cu alte cuvinte, adevărul nu poate fi dobândit pe cale rațională, prin demonstrații științifice, el poate fi dat nemijlocit prin intuiție. Prin aceasta, el se declară cumva un adversar al raționalismului modern, care susține că omul, prin rațiune, poate să cunoască atât lumea sensibilă, cât și pe cea suprasensibilă; inclusiv Dumnezeu poate fi cognoscibil prin intermediul rațiunii. Este evident că cei doi gânditori se înrudesc în ceeaceprivește ipostazierea intuiției, numai că fiecare înțelege altceva prin intuiție și se raportează diferit la ea. Va veni psihologul elvețian C.G. Jung (1875-1961) care va defini intuiția drept înțelegere instinctivă a oricăror feluri de conținuturi: „Ea este, ca și senzația, o funcție irațională de percepție”, „un întreg pe care nu-l putem înțelege cum s-a constituit”. Filozoful și omul politic român tot din sec XIX, Petre P. Negulescu, avea oarecum o altă viziune asupra cauzei care pune în mișcare omul dotat cu inteligență, și afirma: „Fără îndoială, felinarul de care ne servim noaptea nu este cauza primă a mersului nostru, fără el, mersul pe întuneric ne-ar fi imposibil sau cel puțin nu ne-ar duce decât foarte greu, cu mari osteneli și cu multe riscuri, la ținta la care voim să ajungem. Cauza primă care pune înmișcare omenirea o reprezintă nevoile vieții, ce se traduc în sufletul omului prin anumite dorințe. Aceste dorințe alcătuiesc sensibilitatea care pune în mișcare inteligența”. Arthur Schopenhauer se situează întremarii gânditori moderni, reprezentativi pentru ceeace s-anumit „idealismul german”post- kantian, dar și pentru cotitura în direcția postmodernismului. Ca niciun alt gânditor dinaintea lui, a recunoscut originea extra rațională a metafizicii și totodată a relevat forța de neînvins a rațiunii filozofice. Rămâne unul dintre cei mai influenți filosofi moderni, prezență activă nu numai în gândirea filozofică, ci și în creația poetică romantică și postromantică. Politicianul și publicistul român Vasile Goldiș (1862- 1934) spunea că la rădăcinile pesimismului modern se află kantianul romantic – Schopenhauer. Vavila Popovici – Carolina de Nord