Romanian Times | Aprilie 2021

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Cultura politică a stângii locale... Stânga a fost mereu marginală și subdezvoltată în România, în special din pricina modernizării lente și a apariției tardive a unui proletariat industrial urban activ. Absența unei baze sociale robuste și dinamice nu a paralizat și nici n-a inhibat pe veci mișcările stângiste. Ambiția de a schimba realitatea socială a fost la fel de pasionată și mistuitoare pentru radicalii României ca pentru stângiștii bulgari sau maghiari. Atunci când Lev Davidovici Troțki a vizitat România în 1912– 1913 pentru a acoperi războaiele balcanice, s-a simțit el însuși înconjurat de adevărați frați de cruce. Cultura politică a stângii locale a inclus tensiunea între cei care doreau occidentalizarea și avocații unui drum „special” românesc către modernitate, care a ocolit capitalismul. În acest sens, rolul basarabean în constituirea și dezvoltarea radicalismului de stânga românesc nu poate fi nicicând subliniat îndeajuns. Basarabia, cea mai estică regiune a Moldovei, fusese anexată de Rusia din 1812 și până în 1918. Atunci când Revoluția bolșevică le-a permis națiunilor subjugate ale Imperiului țarist dreptul la autodeterminare, provincia a devenit parte aRegatului României. Radicalii basarabeni au absorbit mitologia revoluției totale, marcă a rupturii bolșevice cu statu-quo- ul. Tot ei au introdus dimensiunea social-utopică în cultura politică națională, una în mod tradițional mai puțin predispusă la experimente. Elemente slavofile, narodnice importate din Rusia au influențat direct ideea rolului misionar predestinat al intelighenției naționale în varianta de populism românesc a lui Constantin Stere - poporanismul, un termen derivat din cuvântul românesc „popor”. Cea mai importantă tribună a idealurilor și ideilor populiste (poporaniste) a fost revista culturală Viața Românească, în paginile căreia contrastau stângiștii presupusa puritate a agrarianismului românesc și civilizația capitalistă coruptă originată în Vest. Într-o societate agrară înapoiată precum România acelor timpuri, suferind de pe urma șocului modernizării, cei mai mulți intelectuali au părut mai interesați să vorbească în moldova.europalibera.org / 22.04.2021 Sonderweg rusesc sau marxist? Ambivalența leninismului... Mare parte din dogmatismul leninist și-a avut obârșia în tradițiile autoritare ruse și în lipsa unei culturi a dezbaterii publice.Neamintimreflecțiile luiAntonioGramsci asupra societății civile „gelatinoase” din Rusia și omnipotenței statului birocratic? Nu a fost Lenin însuși, în ultimii ani ai vieții, îngrozit de reînvierea unor tradiții vechi ale ferocității, violenței, brutalității și ipocriziei pe care le-a blamat vehement și împotriva cărora revoluția fusese, se presupunea, direcționată? După cuma remarcat E.A. Rees, „Lenin a fost moștenitor direct al tradiției machiavelismului revoluționar în istoria rusă și al tradiției iacobine în mișcarea revoluționară europeană” (Political Thought From Machiavelli to Stalin). Pe de-o parte, așa cumamdiscutat și în alte ocazii, Lenin credea că revoluția era esențială și inevitabilă, și că urma să fie, din necesitate, violentă; orice altă abordare o considera a fi împăciuitoare și sortită eșecului. Pe de altă parte, iacobinismul său a fost „o metaforă pentru energia revoluționară, incoruptibilitate și disponibilitatea de a merge înainte cât mai mult cu putință în interesul maselor proletare”. S-a bazat pe dăruirea sa pentru politica plebeiană, „iar plebeii secolului XX au fost, desigur, reprezentați de clasa muncitorilor. Așadar, socialiștii proletari veritabili trebuiau să fie iacobini”. Sau, spre a folosi formula lui Lenin, bolșevicii erau iacobini acționând pentru proletariat. Lenin era conștient că cea mai importantă încercare a sa era tranziția de la acțiunea revoluționară la guvernare și menținerea puterii de stat. Succesul Revoluției din Octombrie a părut să confirme faptul că el reușise să combine cu brio „forța distructivă elementară a maselor” și „forța distructivă conștientă a organizației revoluționarilor”. Dar cum era de consolidat proaspăt câștigata putere? Înclinația inițială spre democrație de la bază și auto- determinare a maselor a fost înlocuită în 1917 de accentul pe mașina statală reconstruită și care, potrivit lui Lenin, era indispensabilă pentru apărarea revoluției și urmărirea principalelor ei obiective. În formă, a spus Lenin, aceasta era o dictatură, dar pe fond, deoarece reprezenta interesele și aspirațiile largii majorități a populației, era adevărata, concreta democrație. Principala problemă cu conceptul lui Lenin de dictatură a proletariatului a fost reprezentată de disprețul său pentru domnia legii. Pentru el, dictatura revoluționară a proletariatului „reprezintă puterea câștigată și menținută prin violența proletariatului împotriva burgheziei, o putere care nu este restricționată de nicio lege”. Acesta a fost și punctul central al criticii aduse de Rosa Luxemburg Revoluției ruse. Ea a argumentat că „[Lenin] se înșală total în privința mijloacelor pe care le utilizează. Decrete, forța dictatorială a supraveghetorilor de fabrici, pedepse draconice, domnia terorii—toate acestea nu sunt decât paliative. Singura cale a unei renașteri este școala vieții publice însăși, cea mai nelimitată, cea mai largă democrație și opinia publică. Este domnia terorii cea care demoralizează”. Cu o mare putere de anticipație, Luxemburg a avertizat că această cale luată de bolșevici va duce la „brutalizarea vieții publice” (The Russian Revolution). Restaurarea prerogativelor statului a fost pentru Lenin un „rău necesar” și a încercat să justifice noțiunea de dictatură a proletariatului definind-o drept dictatura majorității populației (inclusiv țăranii săraci), prin urmare nu chiar o dictatură. Lenin era convins, în orice caz, că aceste măsuri excepționale, incluzând persecuția disidenților și interzicerea tuturorpartidelorpolitice, înafarabolșevicilor, erau necesare pentru supraviețuirea revoluției în Rusia. Cu toate acestea, pe termen lung, el a sperat că revoluția va triumfa în Vest și că o anumită relaxare politică și economică va fi posibilă. Lenin a văzut situația din Rusia ca pe o etapă provizorie; el nu a acceptat niciodată ideea că Revoluția Rusă va fi singura revoluție proletară pentru deceniile care aveau să vină. Până la urmă totuși, Lenin a impus două elemente fundamentale privind conceperea bolșevică a politicii: legea, ca un epifenomen al moralei proletare, și heteronomia acțiunii individuale. În acest sens, Lenin a deschis calea materializării răului radical, unde acesta din urmă, dacă e s-o urmăm pe Hannah Arendt, înseamnă „transformarea ființelor umane în ființe umane inutile. ...Acest lucru se întâmplă de îndată ce toată imprevizibilitatea - care în ființele umane este sinonimă cu spontaneitatea - este eliminată” (vezi eseul ei, Nightmare and Flight). În acest punct rezidă ambivalența esențială în interpretarea leninismului: a fost o formă de Sonderweg (parcurs special) rusesc pe calea implementării modernității sau a fost un Sonderweg marxist în înfăptuirea revoluției socialiste? Curățarea statuii lui Lenin la Novosibirsk, 9 septembrie 2020 moldova.europalibera.org / 15.04.2021 numele naționalismului decât în cel al luptei de clasă. Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România s-a format în 1893. În 1899, în orice caz, o largă facțiune a acestei formațiuni politice a trecut de partea puternicului Partid Liberal. Un eveniment rămas în istorie drept „trădarea generoșilor”, și care avea să submineze șansele mișcării socialiste până la renașterea din februarie 1910 ca Partid Social-Democrat. Această mișcare socialistă timpurie a fost, în orice caz, mai mult un club intelectual decât o alcătuire organică de la bază, iar slăbiciunea sa a reflectat compoziția socială a națiunii. Ceea ce s-a petrecut, de fapt, a fost că socialiștii români militau pentru o clasă practic inexistentă, așa cum a arătat chiar Constantin Stere. Spus pe scurt, varianta timpurie de socialism românesc a fost în cea mai mare parte un produs de import. Într-adevăr, cuvântul „socialism” nici nu era cunoscut înRomânia atunci când sclipitorul gânditor marxist Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855–1920) ajungea în țară ca refugiat. Născut Solomon Katz într-un sat din regiunea Ekaterinoslav a Ucrainei, Gherea îi scria lui Karl Kautsky în 1894. Avea să devină el însuși părintele fondator al socialismului românesc. Mai târziu, sub Nicolae Ceaușescu, s-au conturat mai multe tentative de a demonstra continuitățile dintre tradiția socialistă a României și mișcarea comunistă. În realitate, socialismul, așa cum se dezvoltase el sub influența teoretică a lui Dobrogeanu-Gherea, a presupus recunoașterea nevoii de a urmări mijloace legale pentru atingerea obiectivelor economice și politice ale emancipării clasei muncitoare. Ambiția socialiștilor români nu a fost de a răsturna sistemul, ci, mai degrabă, de a dezvolta un puternic partid politic muncitoresc care să participe la viața politică a țării. Pe termen lung, desigur, scopul era construirea societății socialiste, însă și acesta a rămas un obiectiv nebulos. Inițiativele socialiste vizaumai întâi îmbunătățirea condițiilor și educației proletariatului, emanciparea femeilor și drepturile minorităților. Abia la urmă, după ce toate acestea vor fi fost obținute, se putea vorbi și de o completă ruptură sistemică.