Romanian Times | Iunie 2021

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Public vs. privat în comunism Atunci când vorbim despre distincția dintre public și privat în comunism, trebuie să facem mai întâi o analiză a perioadelor. În ceea ce a fost high Stalinism (ceea ce eu numesc stalinismul dezlănțuit), chiar și registrul privat era cotropit de ideologie și dominat de frică. Există aici, la acest capitol, o carte pe care eu o prețuiesc înmod deosebit, TheWhisperers, de Orlando Figes, care arată cum, în Rusia stalinistă și chiar mai târziu, soțul îi ascundea soției originea sa socială. În același fel, soția camufla orice detaliu autobiografic care o putea compromite social. Se șușotea, se vorbea în șoaptă, dar numai mult. Rezistența fusese cu siguranță zdrobită, sugrumată. Odată cu destalinizarea, începută în momentul morții lui Stalin, pe 5 martie 1953, se produc apoi tot mai multe breșe în acest sistem etanș, închis, blindat, cuirasat. Are loc ceea ce numim revolta spiritului, în unele țărimai puternic—precumînPolonia și Ungaria—, în altelemai timid—precum în România, Bulgaria și Cehoslovacia. Cercurile de amici devin cercuri de discuții private. Tot în această perioadă crește și numărul delatorilor și renasc bancurile, care erau în sine o sfidare a continuumului dominației prin intermediul umorului. Să citim corespondența dintre Matei Călinescu și Ion Vianu și vom vedea cum oamenii continuau să gândească și chiar să vorbească.La rându-i, regimul reacționacum știa: prin represiune. Procesul lotului Noica– Pillat, debutat pe 24 februarie 1960, era, de fapt, o acțiune punitivă și profilactică. Din perspectiva statului comunist, intelectualii trebuiau învățați minte. Era pedagogia totalitară în acțiune — la fel și acțiunea Securității împotriva Meditației Transcendentale, în anii ’80. Au existat, desigur, mecanismele cooptării, ale constituirii unui fals consens prin moldova.europalibera.org / 10.06.2021 Sfidarea lui Pătrășcanu moldova.europalibera.org / 08.06.2021 corupție ideologică și prin stimularea oportunismului. Regimul a avut o mască modernizantă, neîndoios, își căuta legitimitatea în strategiile urbanizării, industrializării, alfabetizării, ale construcției culturii de masă. Să recitim, spre exemplu, Bietul Ioanide și Scrinul negru de George Călinescu. Se cultivamistica „Lumii Noi”, care avea nevoie de „Omul Nou”. Prima fază a comunismului în Europa Centrală și de Est a oferit și șansa mobilității sociale pentru membrii unor categorii relativ defavorizate. Este ceea ce afirma și Ștefan Andrei în memoriile sale. În felul lui, Ștefan Andrei a personificat „Omul Nou”: lipsit de îndoieli, devotat, fără memorie și loial în chip necondiționat intereselor nomenclaturii. Aș spune, însă, că a fost vorba de o modernizare specioasă, falsă, apocrifă. Se impunea un model de industrializare revolut. Dar chiar și disidentul Aleksandr Zinoviev, în cartea sa despre Stalin, vorbea despre identificarea multor subiecți ai statului comunist cu promisiunile egalitariste, cu colectivismul proclamat urbi et orbi. Ideologia era o codificare a minciunii, însă eravorbadeominciună care suna pentru mulți ca o muzică frumoasă. Familia era „nucleul de bază al societății”, afirmau manualele oficiale. Broșura lui Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului, a fost ani de zile lectură obligatorie la cursurile de marxism. Era, deci, firesc ca familia să fie impregnată de valorile sistemului. Sărbătorile erau reconstruite ritualic în funcție de ideologie. „Moș Crăciun”, de pildă, devenea, după modelul sovietic, „Moș Gerilă”. Nicolae Ceaușescu, cu ale sale ceremonii care frizau grotescul, a dus la paroxism aceste eforturi de a transforma familia de tip vechi într-unade tipnou, socialistă.Națiunea însăși era definită ca un fel de uriașă familie. Loialitățile de familie trebuiau înlocuite prin atașamente politice. Organizațiile de pionieri și UTC propagau exact acest lucru. Ceea ce ignorau însă politrucii era sufletul uman, „omul interior” despre care a scris poetul polonezAleksanderWat. Într-adevăr, sufletul nu poate fi înregimentat! Cazul Lucrețiu Pătrășcanu (1900–1954) a fost unul din cele mai interesante din Europa sovietizată pentru că tragicul personaj chiar a încercat să formuleze o „cale către socialism” românească. Deși nu a avut vreo înclinație eretică, subtilitatea sa intelectuală (interesul pentru chestiunile teoretice) i-a ofensat deopotrivă peGheorgheGheorghiu-Dej șiAna Pauker. Contribuțiile sale din zona istoriei sociale și a analizelor culturale au fost îmbibate în jargon marxist, dar măcar au probat un minim respect pentru viața minții. Pătrășcanu a fost selectat pentru un proces- spectacol românesc din motive diferite. În primul rând, atât „moscoviții”, cât și comuniștii autohtoni ai lui Dej au detestat modul în care acesta se distingea de alte elite. Își făcuse un nume prin propriile puteri și dobândise o anumită autoritate în mai larga cultură politică (urmare a rolului său esențial în negocierile și alianțele care au dus la lovitura antifascistă din 23 august 1944). Din acest punct de vedere, lichidarea sa trebuia să servească la cimentarea unității problematice a elitei de partid; la consolidarea imaginii lui Gheorghiu-Dej în ochii lui Stalin, o demonstrație a faptului că secretarul-general român era la fel de vigilent ca oricare alt lider al Europei Est- Centrale;lainstilareaunuisentimentgeneral al mobilizării politice, atât de necesară pentru filosofia „transformativ-eroică” a unui stalinism ajuns la maturitate. Unicitatea procesului Pătrășcanu — remarcată și de Lena Constante în tulburătoarele ei memorii reunite sub titlul Evadarea tăcută — a constat în refuzul inculpatului de a coopera cu anchetatorii săi, de a se angaja în pseudo-confesiuni autoflagelante. În mod paradoxal, scenariul stalinist al „demascării” dușmanilor de clasă la vârful elitei s-a lovit de cea mai încăpățânată rezistență tocmai în cele mai mici și bine controlate foste fiefuri ale Cominternului. Pătrășcanu a respins atât teoria lukácsiană a „vicleniei Rațiunii” (List der Vernunft), cât și autosacrificiul masochist de tip Rubașov săvârșit pe „altarul zeiței Istorie”. De pildă, el a vorbit cumult dispreț despre tentativele lui Belu Zilber de a emula cooperarea abjectă a lui Karl Radek cu procurorii, în speranța că acest lucru ar putea înmuia verdictul.Aînțeles—și a rostit-o răspicat la proces—că este victima unei monstruoase înscenări pusă la cale de canalii politice (formulările sale exacte atunci când a trebuit să-i confrunte pe martorii acuzării recrutați dintre veteranii PCR). Este imposibil de știut cum va fi arătat viitorul lui Lucrețiu Pătrășcanu în absența unui astfel de proces, pentru că a fost ucis imediat după farsa judiciară, în aprilie 1954. A reieșit mai târziu, așa cum a subliniat-o chiar Miron Constantinescu într-o declarație pentru „Comisia de Reabilitări” a lui Ceaușescu, că Biroul Politic nici măcar nu discutase formal sentința aplicată lui Pătrășcanu, darmite s-o și aprobe. Ținând cont de evoluțiile din interiorul lumii comuniste, inclusiv disoluția unității monolitice moscovite și ascensiunea mișcărilor și grupurilor revizioniste neo- marxiste din alte țări est-europene, putem considera că Gheorghiu-Dej nu făcea decât să elimine singura alternativă credibilă ce putea lua ființă în partid. Eliminarea lui Pătrășcanu—și implicit a platformei politicepotențial asociatecunumele său—a echivalat cu o lovitură de grație aplicată tuturor speranțelor într-un comunism național românesc autentic. Ceea ce s-a petrecut, în schimb, a fost simularea rupturii cu Moscova, etnicizarea (românizarea) elitei, care avea prea puțin de-afacecutradițiilenaționale, șinăscocirea unei „ideologii românești” corporatist- etnocentrice sub Nicolae Ceaușescu... 31 de ani de la intervenția brutală a minerilor împotriva protestatarilor din Piața Universității, în perioada 13-15 iunie în 1990 în București, iar Dosarul Mineriadei - în care fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Petre Roman şi fostul director al SRI Virgil Măgureanu au fost trimiși în judecată în iunie 2017 pentru infracţiuni contra umanităţii - este luat de la zero. Rechizitoriul trebuie refăcut, pe motiv de nulitate 31 de ani de la Mineriadă. Niciun vinovat a acestuia. Potrivit datelor oficiale, șase persoane au murit, peste 1.000 au fost rănite și sute de persoane au fost arestate. Cu toate acestea, asociațiile victimelor mineriadelor susțin că numărul persoanelor decedate s-ar ridică la peste 100 de persoane. 31 de ani și niciun vinovat. În decembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis definitiv întoarcerea Dosarului la Parchet pentru refacerea anchetei, menținând o hotărâre inițială pronunțată în acest sens în 2019. În mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis ca dosarul Mineriadei să fie retrimis Parchetului pentru refacerea anchetei, iar soluția a generat un val de nemulțumiri în rândul părților civile din dosar care s-au aflat în sală și care au acuzat atunci “injustiția”. Astfel, la mai bine de 30 de ani de la evenimentele în care au fost împușcate 4 persoane, iar alte peste 1.000 au fost rănite, dosarul Mineriadei se întoarce la Parchetul General - Secţia Parchetelor Militare, pentru refacerea de la zero a anchetei. România, obligată de CEDO să continue investigațiile În17septembrie2014,Româniaa fost obligatăsăcontinue investigațiile în dosarul Mineriadei, în urmă unei decizii a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). Această instanță sublinia, la acel moment, obligația statului român deafacedreptatevictimelorcrimelor împotrivaumanității, indiferent de timpul scurs de la săvârșirea acestora. Marea Camera a CEDO a constat că România a încălcat articolele 2, 3 și 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, după ce reclamanții Anca Mocanu, Marin Stoica și Asociația 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficiența cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Sursa: hotnews.ro - 13.06.2021