Romanian Times | Iunie 2021

ROMANIANTIMES (continuare din numărul trecut) În 1865 întreprinde o călătorie în Danemarca; la bordul unui vas cu care călătorea, face schițe pentru romanul Crimă și pedeapsă , tipărit în anul următor. Legat de acest roman, în 1885, socialistul român Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855-1920) îl considera „un fel de cult al suferinței”, „o credință mistică și sumbră că numai cei care sufăr sunt mari și nobili” . Mai târziu, criticul și istoricul român Garabet Ibrăileanu (1871-1936) avea să scrie cu și mai multe rezerve, chiar persiflând, apropo de altruismul exacerbat al lui Dostoievski: „desigur e foarte uman și înalt acest sentiment, dar e prea uman și prea înalt și prea lipsit de poezie”. Da, zic, lipsit de poezie, dar plin de filozofie! Uneori, și iată la acea vreme, atrocitățile pot inunda poezia din sufletul omului. Tot Garabet Ibrăileanu afirma că fără talent nu există nimic și deci nici caracter specific: „Toți marii scriitori sunt foarte naționali. Pot fi Rabelais, Moliere, și Anatole France altceva decât scriitori francezi? Pot fi Shakespeare, Dickens și Thomas Hardy altceva decât scriitori englezi? Pot fi Tolstoi și Dostoievski altceva decât scriitori ruși?” Toți sunt reprezentanți ai spiritului specific național. Împreună cu fratele său Mihail editează revistele: „Vremea” „Timpul”, apoi „Epoca”, în care publică numeroase articole și eseuri, care sunt dovada unei evoluții impetuoase, spectaculoase prin originalitate, a concepțiilor sale politice, filozofice, estetice. Salută abolirea iobăgiei (1861), dar respinge violent ideile de echitate socială, de egalitarism ale revoluționarilor democrați; justifică monarhia și privilegiile de castă, vede contradicțiile dintre clase ca reductibile, de natură să fie limitate prin împăcare, apropiere , sub egida țarului și a Bisericii ortodoxe, astfel devenind posibilă realizarea „rolului mesianic al Rusiei în instaurarea fericirii generale” , în lume – una dintre ideile aberante ale intelectualilor ruși din sec. XIX-XX, la care aderă și Dostoievski. Mai târziu (1877) scrie aproape profetic: „Numai o singură generație va da material FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA (28) – Fiodor Dostoievski pentru propovăduirea socialismului și comunismului”. Apără cu ardoare obștea (comuna agricolă rusă), fără de care societatea s-ar altera catastrofal. Optează pentru întoarcerea la „solul național rus” în care sol consideră că trebuie implantat sporul de civilizație europeană, acumulat în Rusia după reformele lui Petru cel Mare. Constrâns de editorii care îi cereau în forță manuscrisele promise, în 1866 Dostoievski își angajează o stenografistă pentru a-i dicta romanul Jucătorul , (1866), o poveste scurtă și captivantă; subiectul fiind lupta cu pasiunea jocului de noroc, iar Polina – femeia de care eroul romanului este obsedat. Dostoievski se cunună cu stenografista în februarie 1867, trăind în relativă armonie până la sfârșitul vieții. În 1866 apare şi romanul Crimă şi pedeapsă, scriere care consfinţeşte gloria literară a lui Dostoievski. Mulţimea de episoade, legate de evoluţia stării lui Raskolnikov, anticipează romanul poliţist (cu detectivi) al sec. XX, ele, însă, „dau operei şi valenţe de roman social şi de moravuri”, făcând din Crimă şi pedeapsă un roman esenţialmente psihologic şi de idei. În acest roman „Concepţia pravoslavnică” (întemeiată pe ortodoxie ), definitorie pentru creaţia lui Dostoievski, este expusă poate cel mai clar, cel „mai dostoievskian”: „Nu există fericire în confort, ea se câştigă prin suferinţă. Omul nu se naşte fericit. Omul cucereşte dreptul la fericirea sa şi întotdeauna prin suferinţă. Aici nu există nici o nedreptate”. Romanul prezintă în prim plan drama lui Raskolnikov, studentul care pune la cale uciderea și jefuirea unei bătrâne care oferea împrumuturi bănești, pentru a-și rezolva problemele financiare, dar și din dorința de a-și demonstra lui însuși că este îndreptățit să o facă. Cartea a reprezentat și o prima realizare literară mai completă a concepției sale filozofice. Cu ea începe ultima și cea mai fecundă etapă a creației lui, marcată de scrierea capodoperelor: Idiotul , (1868), Demonii (1872), Adolescentul , 1875), Frații Karamazov , 1879-1880). Pleacă, împreună cu soția, în străinătate timp de patru ani (1867-1871), vizitând Dresda, Frankfurt pe Main, Baden; într-unmuzeudinBasel (Elveția)avăzutpictura„Cadavrul lui Iisus Hristos” de Hans Holbein cel Tânăr (1497-1543), care l-a tulburat atât de mult, încât i-a provocat o stare apropiată unui acces de epilepsie. Mai călătoreşte la Geneva, Milano, Florenţa (1868), Veneţia, Trieste, Viena, Praga (1869). Joacă febril ruletă, în speranţa de a scăpa de datoriile ce-l apăsau (stare descrisă pasionant în romanul Jucătorul ). Idiotul este considerată de autor ca unul dintre cele mai bune romane ale sale, i-o dedică nepoatei de soră, S.A. Ivanova, pentru care a trăit o puternică pasiune și căreia i-a expus, într-o scrisoare, astfel, scopul, ideea Idiotul- ui (titlul romanului fiind porecla prințului Mîșkin): „înfățișarea unui om frumos și pozitiv”, mai ales că, consideră Dostoievski, toți scriitorii și nu numai de la noi, ci chiar și din Europa, au eșuat ori de câte ori și-au propus să înfățișeze frumosul: „Frumosul fiind un ideal, iar idealul al nostru sau al Europei civilizate, este departe de a fi cristalizat. Nu există pe lume decât o singură formulă pozitiv frumoasă: Cristos, în așa fel încât manifestarea acestei figuri incomensurabil de frumoase este, cu certitudine, unmiracol nesfârșit (întreagaEvangheliea lui Ioan merge în acest sens; pentru el, unicul miracol constă în întrupare, manifestarea însăși a Frumosului)” . Ideea de frumos este una importantă în opera lui Dostoievski, el lansând convingerea că Frumosul (sublimul) va salva omenirea . Din reflecțiile prințului Mîșkin: „Nu există fericire în confort, ea se câștigă prin suferință. Omul nu se naște fericit. Omul cucerește dreptul la fericirea sa, și întotdeauna prin suferință. Aici nu există nici o nedreptate”. În Demonii, îi prezintă caricaturizat pe „nihiliști”, de fapt, pe fruntașii mișcării revoluționar-democrate din Rusia, întrezărind perfect, matematic, aspirația lor spre demonism, spre satanizarea societății, condamnând prin observații veninoase discursul lor demagogic, vânzoleala lor fariseică întru cucerirea păguboasă a altor minți, suflete, dar și averi. Viziunea profetică a demonismului revoluționarilor ruși a fost comparată cu ieșirea diavolului dintr-un om și intrarea necuratului într-o turmă de porci, conform unui episod din Sfânta Evanghelie, cea după Luca, acesta servind drept motto al scrierii: „ Și era acolo o turmămare de porci, care pășteau pemunte. Și L-au rugat să intre în ei; și le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat...” Cap.VIII, 32-33. În acest romanDostoievski scoate în relief zigzagurile amețitoare, piruetele delirante în comportamentul personajelor. Maxim Gorki scria în 1913: „Incontestabil, Dostoievski este un geniu, nimeni nu se îndoiește de aceasta, însă el este geniul nostru rău” . Replica lui Lenin a fost aidoma: „Ieri am citit în (ziarul) „Reci” („Graiul”) răspunsul d-tale la „urletele” (elogiile – n.n.) în legătură cu Dostoievski și era cât pe ce să chiui de bucurie...” . Românul Petre Țuțea, în „Omul – tratat de antropologie creștină”, spune că Gorki a fost „amator de deșeuri sociale” care a apreciat infractorii de drept comun și a disprețuit deținuții politici. „Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu.” — Fiodor Dostoievski Vavila Popovici – Carolina de Nord