Romanian Times | Iulie 2021

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Stratificarea ideologico-spirituală a societăților comuniste (anii ’60–’70) Aleksandr Zinoviev (1922–2006) avea dreptate să descrie o perfectă continuitate între prima generație stalinistă—acei oameni care au comis crimele sau care au sprijinit întreg sistemul de teroare— și funcționarul contemporan distant, rece, pseudo-sofisticat cultural (ideologic), folosindu-se de retorica marxistă pentru a ascunde un vacuum moral și intelectual. Pe de altă parte, ar fi destul de greu să ne lăsăm furați de încercarea simplistă a lui Zinoviev de a identifica marxismul cu stalinismul, precum și de lipsa sa totală de interes privind tradiția „eretică” a marxismului. Zinoviev a catalogat drept irelevante toate dezvoltările „revizioniste”, întreaga moștenire hegeliano-marxistă și curentele negativ-dialectice contemporane, precum și criticismul paramarxist la adresa birocrației. El a refuzat posibilitatea unui marxism „analitic autentic”, a respins ca ipotetică și logic inconsistentă orice poziție care s-a vrut a separa doctrina originară de practica artificială: „Stalin a fost cel mai autentic și cel mai devotat marxist. ...Stalin a fost perfect adaptat procesului istoric care l-a generat” (Nous et l’Occident). Atitudinea negativă a lui Zinoviev în privința marxismului occidental, abordarea sa sceptică față de dialectica negativă și, în general,fațădeoriceipotezăaradicalismului filosofic, ar trebui legate de malaise-ul metafizic general al intelectualilor sovietici și est-europeni exprimat în nemulțumirea generată de „iluziile democratice” și strategiile socialiste promovate de „opoziția umanistă radicală” în societățile avansate industrial. În orice caz, el a dovedit o anumită obtuzitate, ignorând dimensiunea libertară a rațiunii critice și subestimând divorțul absolut dintre această perspectivă și ortodoxia instituțional-birocratică. A respinge de plano validitatea și relevanța argumentelor marxiste antitotalitare a însemnat suprimarea unui segment valabil din necesarul criticism al regimurilor neo- staliniste și ștergerea unei întregi tradiții de gândire utopico-emancipatoare. Publicarea contribuțiilor filosofice ale tânărului Marx a avut un imens impact în societățile est-europene, deoarece au fost percepute drept un adevărat manifest al libertății subiectivității, emanciparea practicii revoluționare și o abordare nelimitată vizavi de problemele sociale, moldova.europalibera.org / 15.07.2021 Agonia partidului moldova.europalibera.org / 06.07.2021 economice, politice și culturale ale regimurilor de tip sovietic. Tânărul Marx a fost un aliat de preț al forțelor liberale împotriva conservatorismului politic al birocrațiilor dominante în Europa de Est; o lectură precisă a acestor scrieri a scos la lumină argumente incontestabile împotriva ordinii opresive predominante. În cuvintele lui Dick Howard, „Marx a anunțat că stafia democrației bântuie Europa”. Redescoperindu-l pe Marx, revizioniștii est-europeni au dat peste implicațiile democratice ale teoriei sale (The Specter of Democracy). Întreaga tradiție neortodoxă marxistă a fost în cele din urmă invocată spre a participa în lupta împotriva structurilor sociale și economice rigide: de la Rosa Luxemburg la Troțki, de la tânărul Lukács și Karl Korsch la Wilhelm Reich și Erich Fromm, de la Gramsci la Sartre, la Școala de la Frankfurt, un întreg tezaur intelectual a fost invocat și dezvoltat în această ofensivă împotriva birocrațiilor autoritare. A fost precum o renaștere neașteptată a unei tradiții uitate, o osmoză evanescentă cu imposibila utopie, un efort tragic de a recrea o mentalitate complet opusă logicii filistine, autosuficiente, a elitei comuniste monopoliste. Adoptând această tradiție marxistă și revoluționară, intelectualii revizioniști nu au renunțat în acel moment la socialism. Impulsul tânărului Marx a fost astfel unificat cu moștenirea răzvrătită a idealismului german clasic; conștiința nefericităseeliberadecoercițiabirocratică. A fost prin urmare logic ca reacția inversă a aparatului ideologic să constea în sprijinirea investigațiilor sociologice și filosofice atent controlate, acele zone de cercetare care evitau coliziunea cu monopolul de putere al Partidului Comunist. În mod paradoxal, garanții vigilenți ai doctrinei oficiale au devenit susținători ai cercetărilor epistemice, praxiologice și logice, încurajând deschis Aleksandr Zinoviev cândva detestatele abordări wertfrei. Evitând orice schemă simplistă, putem distinge trei nivele fundamentale de stratificare ideologico-spirituală în cadrul societăților „birocratic-colectiviste” est- europene, în anii 1960 și 1970. Înprimulrând,aexistataparatulideologicde partid oficial, a cărui principală preocupare a fost de a păstra puritatea și integritatea doctrinei apologetice dominante și de a-i asigura hegemonia. Au existat, desigur, diferențe printre regimurile est-europene: în Ungaria, birocrații de partid vorbeau despre hegemonia marxismului, în vreme ce marxismul în România sau RDG, sau și mai precis, interpretarea de partid a marxismului, trebuia să se bucure de monopol cultural-filosofic total. Al doileanivel cuprinde intelectualii încare aparatul de partid avea încredere, cei care împărtășeau valorile dominante și miturile regimului. Partidul a recrutat mulți viitori aparatcici din rândurile lor, în special în câmpul cultural, determinând astfel o nouă structură socială a elitei politice. Al treilea nivel era reprezentat de cei ale căror voci subversive și antisistem au devenit din ce în ce mai articulate, din rândurile majorității intelectuale tăcute. Acest nivel a fost cel al subgrupului provocator al disidenților și a fost alcătuit din anticomuniștii totali și din cei care au pornit-o pe calea revizionismului, dar care prin trezire la realitate au găsit deschisă ușa apostaziei. Interacțiunea dintre aceste trei tabere, în special în ultima decadă a Blocului sovietic, reprezintă una dintre cele mai importante chei de înțelegere a sfârșitului subit și șocant al regimurilor comuniste. Respectivele lor poziții au fixat traiectoriile liberalizării și democratizării în regiune. AscensiuneaclanuluiCeaușescușicontinua promovare politică a membrilor apropiați și îndepărtați ai familiei prezidențiale au accentuat criza sociopolitică a României. Partidul era epuizat, aparatul era demoralizat, intelighenția deprimată. Cultura română era ea însăși profund afectată de exodul către Vest al unor bine-cunoscuți intelectuali, conștienți de cursul dezastruos al regimului. Poeți și matematicieni, chimiști și medici, istorici și pictori au fost cu toții siliți să se constituie ca o veritabilă diasporă a exilului, un fenomen istoric determinat, în genere, de cataclisme sociale, cu consecințe nefaste pentru viitorul culturii române. Tiparul compulsiv al conducerii exercitate de Nicolae Ceaușescu a împiedicat orice tentative de modernizare, iar reformele au fost amânate la nesfârșit. Ascensiunea în ierarhia partidului era permisă doar celor care demonstrau loialitate oarbă față de Nicolae și ElenaCeaușescu, față de fiul lor, Nicu, cel care fusese uns drept moștenitor. În timpul ultimilor ani ai lui Ceaușescu la putere, au existat zvonuri să ar avea o boală fatală și discuții despre o criză a succesiunii, reflectându-se astfel confuzia eșaloanelor superioare ale partidului. Ceaușescu a moștenit de la predecesorul său,GheorgheGheorghiu-Dej,oeconomie dinamică, un embrionar consens național și prestigiu internațional în creștere. Ceaușescu a moștenit, de asemenea, capitalul politic al lui Gheorghiu-Dej, acumulat în timpul conflictului cu Nikita Hrușciov. Mai mult, spre deosebire de predecesorul său, n-a fost direct implicat în epurările staliniste de la începutul anilor ’50. Pe cale de consecință, și-a permis să simuleze o destalinizare călduță fără teama că și-ar submina propriul statut în partid. În prima perioadă a conducerii sale, 1965–1971, noul secretar-general a vizat o sinteză originală între desatelizare și destalinizare. Pentru a-i garanta succesul, el a cerut și primit sprijinul total al cadrelor medii de partid, un grup social care aspira la înlocuirea cohortelor lui Gheorghiu- Dej. Totodată, Ceaușescu a căutat să-și consolideze autoritatea și puterea prin accentuarea valorilor independenței naționale și conștiinței patriotice. Curând după alegerea sa, a organizat întâlniri cu reprezentanții uniunilor de creație la care a blamat vehement dogma jdanovistă a realismului socialist și a recunoscut dreptul la diversitate culturală. La ședințele cu Uniunea Scriitorilor din primăvara anului 1965, spre exemplu, Ceaușescu a avut o poziție fermă împotriva „sociologismului vulgar” și „realismului socialist”. Mai mult, el i-a încurajat pe criticii esteticii jdanoviste și a susținut critica lor deschisă la adresa rusificării culturii române. Ceea ce-a urmat a fost primul „dezgheț” autentic al României postbelice, partidul încurajând destalinizarea intelectuală și renunțând temporar la metodele birocratic-administrative în chestiunile culturale. În perioada consolidării puterii sale, 1965–1970, Ceaușescu a folosit strategia vizitelor industriale, agricole și academice, la instituții și entități de pe tot cuprinsul României, fasonându-și astfel imaginea unui lider popular dispus mereu să se consulte cu poporul (în special cu muncitorii și țăranii). La începutul anilor ’70, după ascensiunea la putere în Polonia, Edward Gierek a încercat o strategie similară în tentativa sa de a restaura, prin „consultări”, rădăcinile proletare ale partidului. Ceaușescul acelei perioade nu s-a dat în lături nici de la convocarea Ministerului de Interne (adică poliția secretă) și criticarea exceselor perioadei staliniste. Tot el a promis o observare mai atentă a deplinei legalității socialiste, prin partid și aparatul de stat. Cu toate acestea, invocarea democrației interne în partid a fost o expresie nu a tendinței către liberalizare a lui Ceaușescu, ci a dorinței lui de a submina grupul conducător tradițional. O facțiune a PCR direct legată de noul secretar-general se afla în ascensiune, în vreme ce elita lui Dej sfârșea prin marginalizare și neutralizare.