Romanian Times | Decembrie 2021

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES ÎMPLINIREA UNEI AȘTEPTĂRI (Luca. 2:21-35) Slavomir Almăjan Sărbătoarea ochilor noștri începe odată cu încarnarea frumosului în ceea ce este pământesc . Aceasta ar părea la prima vedere o afirmație inevitabilă deși nu m-am gândit niciodată la implicațiile acesteia, la cât de lungă este bătaia acestor cuvinte. Nu țin minte unde am rostit aceste cuvinte dar ele au revenit în memoria mea cu o tărie puțin obișnuită, tărie menită să spargă odată pentru totdeauna carapacea comfortului meu intelectual, lăsând ca în aerul stătut al automulțumirii să pătrundă acea binecuvântată rază de lumină care va zgudui spiritul ațipit într-o binecuvântată venire la viață. Din clipa când carapacea de care vorbesc s-a spart, m-am văzut dintr-o dată pășind într-un imperiu nou, cu mult mai vast decât lumea pe care pretindem că o cunoaștem, imperiu al cărui nume nu-l cunoscusem până atunci… Imperiul stării de har! Deseori, împins de o nostalgie irezistibilă, scoteamhârtiile îngălbenite din sertarul de jos și reciteam lucrările pe care le-am scris cândva. Eram, în parte, eu printre literele acelea bătute cu ciudă la o mașină de scris rudimentară dar, totuși, exista ceva inefabil care jubila în cuvintele de odinioară, într-o sărbătoare autentică pe care nu o puteam asocia cu emoțiile sau simțămintele mele. Această sărbătoare este poezia. Este ceva ca o respirație și totuși cu mult mai mult decât atât, poleind cuvintele cu viață, o altfel de viață… Începusem să înțeleg din ce în ce mai mult sursa acelei neliniști binecuvântate care mă împingea la masa de scris atinci când vine sorocul poeziei să se nască. Vedeam în recitirile mele unele “poezii” cu veritabile inginerii de construcție, elevând un limbaj impecabil la care “criticul” ar gasi cu greu un cusur… Și totusi ea, poezia, era absentă. Vă puteți imagina repeziciunea cu care hârtiile se duceau in coș. Rodul muncii mele era în mod vizibil o fântână din care apa adăugată din resursele proprii dispărea odată cu primele emoții care au generat-o. Da, emoțiile pot fi parte din frumusețea întrupată încuvintelepoeziei dar ele sunt departede afisuficiente. Elepot crea o seducție imediată carevadispărea laoadoua citire sauchiar laprima încercaredepătrundere înspre miez. Ideile sunt altceva. Ele sunt un suflu de esență divină, ele însele o esență între limitele noastre de spațiu și timp. Chiar și ele, ideile acompaniind emoția și curgerea bine regizată a cuvintelor sunt în cel mai bun caz un divertisment la monotonia existenței noastre. “Mai este ceva, îmi spuneam, mai trebuie să existe ceva acolo, intre cuvinte, între emoții, între idei!…” Să fie vorba despre maieutica din copleșitoarele dialoguri ale lui Plato când eroul acestuia, Socrate, moșea ideile din victimele dezbaterilor din Agora? În ciuda unor Sărbătoarea Ochilor similitudini vizibile nu acolo stătea adevărul. Este adevărat, Socrate părea că moșește ideile preexistente în mințile oponenților săi când în realitate el își expunea propriile idei folosind tricul întrebărilor care obligă un răspuns așteptat. Sistemul filosofic “născut”, în aparență inexpugnabil, nu este cu nimic mai solid decât fragilul balon de săpun. O,da, jos pălăria în fața structurii literare, în fața acestui nemaipomenit exercițiu de gândire dar atât premizele cât și finalitatea sunt false în ciuda aparențelor și, pentrumine cel puțin, atât Republica lui Plato cât și celelalte dialoguri sunt doar exerciții de logică. Așadar frumosul care poleiază cuvintele cu inefabilul poeziei, bamai mult, care umple cuvintele cu acest inefabil, este altceva. Acest frumos care este sursa celor mai frumoase sărbători pentru ochii noștrii, dovedește realitatea dimensiunii care poate cuprinde în ea împărăția stării de har în care, cu umilință, respiră și agonizează poetul… Deseori poezia îmi părea ca o trezire la viață a lucrurilor preexistente ascunse, undeva dincolo de lucrurile care se văd. Poezia îmi părea ca o ordine firească a lucrurilor peste care suflul poetului se adăuga dezvăluindu-se într-o ordine cu totul nouă spre deliciul altora. Răspunsul era și de data aceasta în altă parte, cel puțin în ceea ce privește propria mea părere. Odată cu trecerea anilor și cu nenumeratele mele demersuri înspre cunoașterea Creatorului meu, răspunsul la întrebările mele începea să capete un contur cu totul nou. Într-o nouă manieră a închinării mele nu puteam să nu tresalt de bucurie la vederea celui mai grandios poem care s-a scris vreodată de la întruparea primei secunde și până acum. Agonia marelui Creator al frumosului a culminat prin transpunerea totală a Creatorului în forma ceamai înaltă a existenței create, omul. Marea întrupare din dincolo, produsăundeva într-oiesle, laBetleemarevelat într-ununicșidenerepetatpoemalomului, dragostea. Omul, această lucrare a lui Dumnezeu, nu poate fi sub nici o formă considerat ca o operă de artă în galeria unui colecționar egoist! Dorul de părtășie adâncă și tainică, tendința de a sacrifica totul în avederea aducerii la viață a acesteia se pot exprima,fără frica de a greși, într-un singur cuvânt: Dragostea. Așa cumMireasa, poem fără asemănare în lumea de aici și cea de dincolo, va fi deliciul pe veci al Creatorului, poezia, în toate formele ei va exista înspre plăcerea Lui dar agonia de aducere a ei într-o formă exprimabilă există înspre suprema plăcere a poetului. Această agonie, această săpare de fântâni, această consumare înspre o nouă rodire este actul creator al artistului. Adusă de dincolo, turnată într-o formă perceptibilă, poezia se va ridica din nou ca o mireasmă nouă înspre bucuria Domnului nostru… Literații lumii acestuia ar găsi multe oase de ros în încercarea mea de a răspunde întrebărilor care îmi frământau adesea mintea…Cu toate acestea, aplecându-mă cu sfială în fața măreției de necuprins a Psalmilor sau la curgerea lacrimilor lui Ieremia în strigătul lui câtre popor, sau la uimirea cu care Isaia transpunea pe colile de papirus poemul celor mai minunate preziceri, văd harul minunat al Domnului revărsat peste cei aplecați întru nașterea frumosului ca o întrupare din dincolo… Apoi, ca un abur suindu-se la întâmplare sub tăvălugul nemilos al gerului, ar fi cuvintele noastre pe care pe nedrept le-amnumi poezie fără haina de slavă a dragostei...*** Obositi de atata tensiune adunata pe parcursul unui an plin informatii contradictorii, de framantari spirituale si incertitudini sociale, nazuim dupa un timp de liniste, de tihna, dupa un cantec topit intr-o cana de ceai parfumat. Intruparea Mantuitorului aduce si in vremuri pandemice speranta si lumina peste framantarile noastre ajutandu-ne sa ne relationam corect la un eveniment crucial al umanitatii: Dumnezeu s-a facut om si a locuit printre noi plin de Har si Adevar (Ioan 1:14). Nazuim cu totii spre o perioada de liniste, de ceva “normalitate” in care idei precum contaminare, boala, restrictii, sa nu mai fie mentionate. Avem asteptari neimplinite inca sau asteptari pe care va trebui sa ni le recalibram fata de ce vrea Dumnezeu pentru noi sa traim. Craciunul, ca perioada de intrupare a divinului aduce in fata noastra si implinirea unei asteptari iar Evanghelistul Luca il introduce lumii pe un batran, un om pios, Simeon de la care putem invata ceva pentru vremea pe care o parcurgem. Simeon era cunoscut in Ierusalim. Nu stim unde a crescut, trait sau lucrat, insa stim ca a dorit ca viata lui sa se incheie in centrul inchinarii lui Dumnezeu: Ierusalim. Iubea locul acesa ce devenise noua sa casa si toata lumea il cunostea ca fiind drept, devotat si plin de speranta. Dorea sa fie intr-o pozitie corecta spiritual fata de Creatorul sau, Dumnezeu si fata de oameni asa ca se increzuse in prevederile lui Dumnezeu privind viata fara pacat, neprihanire. El nu era religios de fatada ci unul care credea, simtea și practica cu adevarat lucrurile lui Dumnezeu. In dragostea sa profunda pentru Dumnezeu s-a nascut dorinta de a vedea implinite promisiunile lui Dumnezeu privitoare la Mesia. Profetia și promisiunea nu erau lucruri intamplatoare pentru el. Aceastea erau centrul spiritualitatii sale: Dumnezeu isi tine promisiunea, este un Dumnezeu credincios, un Dumnezeu care actioneaza in istorie. Sistemul religios al lui Israel era probabil in vremea aceea la unul din celemai joase nivele iar oamenii cu adevarat evlavioși erau rari. Aveai acolo saduchei bogati controland Templul, dar crezand foarte putin in Scripturi, aveai fariseii mandri și ipocriti controland sinagogile, dar adaugand la Scripturi. Cand gaseai pe cineva care il iubea pe Dumnezeu in simplitate și adevar, era ca si cum gaseai un diamant neslafuit. Din relatarile biblice stim ca in perioada dinaintea Rusaliilor, Duhul Sfant a venit inca asupra oamenilor inmoduri diferite. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Sai la unmoment dat ca: „Duhul adevarului... locuiește cu voi și va fi in voi. (Ioan 14:17) Duhul Sfant a fost cu și peste Simeon intr-un mod special. Atat de mult incat primise o revelatie profetica speciala: il va vedea pe Mesia inainte de moarte. Nu era un capriciu, nu o idee optimista combinata cu o stare mistica. Luca mentioneaza in versetul 26 ca i-a fost descoperit iar in versetul 29 spune ca „aceasta a fost dupa Cuvantul tau”. Simeon primise revelatia profetica ca Mesia se va naște in timpul vietii sale. Duhul care ii revelase asta l-a condus intr-o anumita zi sa mearga in zona Templului. Cand suntem tineri, ne dorim mai multi ani și cat mai mult timp. Cand imbatranim și devenim uzati de slabiciuni si dureri in trup, mintea se gandeste la mult la idea de eliberare. Pentru Simeon viata devenise mai mult lupta decat bucurie. Suspina dupa eliberare si dorea sa mearga acasa insa astepta ca Duhul Sfant sa isi implineasca promisiunea. Pentru a fi pregatit de momentul plecarii pe celalat taram inseamna ca Simeon se incredea in iertarea lui Dumnezeu, iși pusese credinta in Dumnezeul revelat al Scripturii și fusese declarat drept de catre Dumnezeu. La o saptamana dupa ce Isus s-a nascut in Betleem, Maria și Iosif au știut ca trebuie sa calatoreasca pana la Ierusalim, la Templu. Ceremonia de rascumparare a unui fiu intai nascut consta in prezentarea formala a copilului catre preot, insotita de doua scurte „binecuvantari”, una pentru legea rascumpararii, cealalta pentru darul unui fiu intai nascut. In acest moment, Simeon, condus de Duhul, a intalnit acolo pe Iosif și Maria, a vazut Pruncul și bucuria lui a fost deplina. Simeon era ca cineva care așteapta sa-i soseasca pașaportul cu viza pentru urmatoarea calatorie. I se spusese ca il va vedea pe Mesia inainte de a muri. Poate ca nu știa cati ani avea sa aiba Mesia sau daca ar fi venit calare in Ierusalim sau ar fi ajuns pe alt drum. Dar el știa ca viata lui va continua pana cand il va vedea pe Mesia. Si deodata simte ca inima lui se poate odihni. Vede un prunc de numai o saptamana si intelege ca e Mesia. Simeon nu se gandeste ca nu-L va vedea pe Isus vindecand sau vorbind oamenilor. El stia ca Dumnezeu fagaduise, Dumnezeu tinuse promisiunea și Dumnezeu il mangaiase cu dragoste prin vederea Mantuitorului de numai o luna. Simeon este pe deplinmultumit acum. Nu se plange de banii pe care nu i-a avut niciodata. Nu se plange de felul in care familia sau prietenii l-au ranit. Nu este cinic cu privire la ceea ce a ratat sau suparat pentru experientele pe care nu le-a avut niciodata. Nu regreta ca nu a vazut mai mult din lume, ca nu a avut un corp mai sanatos sau ca nu a fost mai faimos. Nu este deprimat ca nu și-a pus amprenta in lume, sau ca nu a avut mai multa putere sau mai multa recunoastere. Nu este intristat ca nu a avut o educatie mai buna sau ca nu a invatat mai multe. El stie ca acum viata sa este completa, acum poate sa plece. Singurul mod in care ai aceasta atitudine este daca, la fel ca Simeon, ai facut din mantuirea lui Dumnezeu bucuria si pasiunea vietii tale. Daca Evanghelia lui Dumnezeu și sensul vietii vazut prin lentila ei a fost preocuparea vietii tale, atunci ajungi la sfarșit și spui: „Am fost mantuit, sunt mantuit și acum voi fi mantuit; sunt complet. Am terminat munca pe care mi-ai dat-o sa o fac. Am vazut mantuirea ta in propria mea viata. Sunt implinit acum.” O vorba veche spune “Cand nu-ti mai ramane nimic decat Dumnezeu vei constata ca Dumnezeu iti este indeajuns.” Pe unii credincioși, este nevoie ca Dumnezeu (continuare in pagina 17)