Romanian Times | Ianuarie 2022

ROMANIANTIMES 920 NE 122 nd Ave Un muc reaprins fumegă dintr-o altă pereche de buze, Se vad cuvinte, cuvinte în auzul nimănui... O, nerostitele șoaptele! Nimeni nu va ști de-s adînci ori optuze Ori pentru cine curge din Calea Lactee Fără sa sature, laptele? Cine va ști cât din cer S-a răcit de pe dalele pe care șezuse cândva Boschetarul, prințul ușilor din dos, Banul ruginit, scos din circulație, Căzut cu fața în jos. Și golul din care boschetarul abia plecase Șchiopătează în urma lui Sorbind un dram de ființă Din coșuri fumegânde Peste case. Vino-mi suflete la poartă, vreau de-o viață să-ți colind, Am poveri de foaie verde, lerui ler și dor și jind, Am în lacrimi nemaiplânse plâns și pentru ochii tăi, Dalbe flori din munții trudei și oftatul de din văi... N-am să te-obosesc cu vorba, nu ți-oi zice vorbe-n vânt, Căci e noapte peste lume, noapte cum n-a fost nicicând, Și e frig de neiubire, hai , primește-mă, deschide, Am o veste ce te-a scoate dintre spini și pălămide... Iată, cerul se deschide ca un crin în Betleem, Cu mireasma împăcării, bold de moarte în blestem, Domnul ne-a patruns realmul, într-o iesle, sfântă vrere, Să se nască și să crească-n slăbiciune și putere. Tolba lunii își descarcă aripi blânde de lumină, Este pace și e totuși un mocnind război in vină, E nevoie sa se strige o iertare-n tot cuprinsul Și-n tăcerea desnădejdii este tot mai aprig plânsul... Colind Amintește-ți că vei muri Poezii de Slavomir ALMĂJAN Cum tumultă înlăuntru-ți a puterii tale lava Ești prea strâmt să-ncapi în tine universul nu-i de-ajuns, Nu-i destulă strălucire să-mplinească vruta-ți slavă Cum te arde crunta-ți vrere spre-un ceva înalt, ascuns… Ai cu tine tinerețea , herghelii de cai de forță, Visul tău trudește-n aripi, truda ta spre-un alt înalt, Cât de sus ai vrea să ardă a gândirii tale torță Când urcarea ta nu este gând de creștere ci salt?… “Pas cu pas?” ce viață-i asta? “nu sunt susur, sunt tumult!” Iți rostești pe când te strânge cruda trupului cătușa Ai atâtea să mai birui, să cunoști cu-atât mai mult, Ai zbura de mult din trupu-ți de-ai găsi cumva o ușă… N-ai dejuns pe azi o pâine, vrei un milion de pâini, Tu ne vezi pe toți nevolnici, vrednici de dispreț, de jale, Înspre ce ne poate duce truda firavelor mâini? Cât de nalt va fi înaltul tors pe aripile tale? Ți-a fost dată, zici, puterea să te urce tot mai sus Caci din ce te vezi acuma nu ești de-un pământ cu firea, Vei rosti, îți zici, mulțimii tot ce încă nu s-a spus și-ți vor fi alai în mersu-ți avuția și mărirea. Am o vorbă pentru tine, o, sărman pribeag de lut! Hai să ne-aruncăm privirea dincolo de ce se vede Ce-ar fi fost din tot elanu-ți dacă nu te-ai fi născut? Din vorbirea ta, sarmane, ce-ar mai fi s-aleg a crede? Ce-ar fi fost de-n viața asta ar fi fost să fi olog, Să te poarte alții-n milă la cerșit la colț de stradă, Sa-ți petreci umblarea-n zdrențe, lămurește-mă, te rog, Unde ți-ar fi fost puterea ? Spune lumii să te creadă… Chiar și-acum , cu tot elanu-ți , ești stăpân pe- a ta suflare? Sanătatea ta chiar astăzi poate să-ți mai joace farse, În sicriu avea vei oare privilegiul celui tare? Cât de sus o să te ducă aripile tale arse? Eu mă voi ruga ca astăzi să te lase tihna, somnul, Gândurile să te pască, să te prindă-n veghe zorii… Nu auzi suspinul sacru, lacrima ce-o plânge Domnul? Nu auzi cum cerul strigă : “Omule, memento mori!”? Poate chiar acum o mână-ți scrie moartea pe perete Cum închini paharul sacru idolilor vieții tale… M-ar durea să știu că mâine te vei zbate în regrete Ori că ultima suflare te-a surprins pe larga cale… Omule, te treci ca roua când adie vântu-n zori… Cine știe care clipă ți-o curma pe veci avântul? Amintește-ți că și ție ți-a fost rânduit să mori Și de ochii celui veșnic nu te-o apăra mormântul! Depărtare!…Câte gânduri spre un alt Nebătut pământ de vicii, plai cu pietre neîntoarse, Cât nesaț de vreo urcare, spre un nepătruns înalt, Câte vise ne-mplinite, câte aripi grele, arse? Depărtare, dor de ducă, de priviri spre alte zări, Unde-o să te culce visul obosit de ne-mplinire, Peste câte vieți chemat-au nerostitele chemări, Câte maluri vor să-mi poarte urma pașilor subțire? Depărtare, o, pierdută patrie de altădat’ Soarele să nu-ți apună în pășunea verde, dulce, Apele să nu-ți înghețe pe tărâmul ne-ntinat, în privirile-mi flămânde frumusețea-ți să se culce!… Să mă-ntorc în dulcea-ți tihnă din trăirile-mi amare Pe când Domnul te respiră, depărtare, depărtare… Depărtare Boschetarul 8 POEZIE