Romanian Times | Februarie 2023

ROMANIANTIMES (continiare din numarul trecut) Opera târzie Temele abordate după 1950 au fost: Istoriametafizicii ca destin al Occidentului, esența tehnicii ca realizare a metafizicii cu posibilitatea de a se depăși pe sine însăși, esența limbajului și funcția poeziei ca posibilitate de a ajunge la conștiință și evadarea din superficialitate. Alte opere importante ale lui Heidegger din această perioadă au fost „ Ce înseamnă a gîndi” (1954), „ Tezele lui Kant asupra ființei ” (1963), „ Asupra tratatului lui Schelling despre esența libertății umane ” (1971). Cea mai importantă scriere publicată de Heidegger în ultimii săi ani de viață este textul conferinței ținute la Freiburg în anul 1962, intitulată „ Timp și ființă ” (text publicat în volumul „ Despre miza gîndirii ”). Titlul este identic cu cel al secțiunii a treia din Ființă și timp și vrea de fapt să semnalizeze că gândirea din Ființă și timp a fost continuată. În acest text își face apariția pentru prima oară termenul-cheie al filozofiei heideggeriene târzii, Ereignis . (Acesta, ca și Dasein, este un termen intraductibil, însă semnificația lui ar putea fi formulate ca „ evenimentul revelării propriului ”. FILOZOFIE, RELIGIE, ȘTIINȚĂ, POLITICĂ (48) – Martin Heidegger Filosofia moral-politică Heidegger nu a scris filosofie politică, și a respins interpretarea operei sale drept contribuții la etică. MichaelAllen Gillespie (filozof american și professor de științe politice și filozofie la Universitatea Duke) a încercat să reconstruiască filosofiamoral- politică a lui Heidegger într-un compendiu de istorie a filosofiei politice, dar s-a limitat să o descrie folosind deseori cuvântul „pare”. Gillespie s-a bazat mai mult pe tăcerea lui Heidegger decât pe afirmațiile lui, criticându-l totodată, pentru că nu a condamnat nazismul. Heidegger și românii În 1942, Walter Biemel, filozof german originar din România, declara: „ Heidegger cunoaște România din buna reputație de a fi o țară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenți în filosofie (…) Pe când bulgarii vin la Freiburg să studieze economia politică, iar maghiarii medicina, românii își reprezintă țara pe frontul spiritual ”. Mai mulți studenți români au avut privilegiul de a studia cu Martin Heidegger, pe parcursul unui deceniu și jumătate, începând cu primii ani ai șederii lui Heidegger la Freiburg. Aceștia erau foști studenții lui Nae Ionescu de la București, sau D. D. Roșca și Lucian Blaga de la Cluj. Heidegger se adresa grupului de doctoranzi români folosind substantivul „latinii” (în germană „Die Lateiner”). Între primii cursanți se aflau Constantin Floru și Dumitru Cristian Amzăr, iar ultimii au fost Alexandru Dragomir, Walter Biemel, Octavian Vuia, Constantin Noica, Petre Pandrea, Chirilă Popovici, Petre Țuțea. Primii traducători în limba română ai scrierilor lui Martin Heidegger au fost discipolii lui din România: Walter Biemel și Alexandru Dragomir care au realizat în anii ‚40 o versiune a conferinței „ Ce „Când gândirea este atrasă de un anumit lucru și pornește pe urmele lui, se poate întâmpla ca, pe drum, ea să se transforme. Se cuvine de aceea ca, în cele ce urmează, să fim atenți mai cu seamă la drumul parcurs, și mai puțin la conținut.” – Heidegger este metafizica? ”. Traducerea n-a putut fi publicată în țară, din cauza interdicției venite din partea ocupației germane (a apărut mai târziu în exil). Abia în anul 1979 a apărut, la editura Univers, un volum care cuprindea – sub titlul oarecum inofensiv pentru cenzură: Originea operei de artă – câteva scrieri importante. Cei doi traducători, Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu – adevărații „pionieri” ai traducerii lui Heidegger în limba română – au publicat apoi, în anul 1988, versiunea românească a volumului Wegmarken / Repere pe drumul gîndirii (o antologie de conferințe și studii realizată de Heidegger în timpul vieții sale și inclusă apoi, ca vol. 9, în Ediția completă). După 1990, filozofia lui Heidegger pătrunde în spațiul academic al României, prin cursurile ținute la Facultatea de Filozofie din București de profesorul Gabriel Liiceanu. Studenții săi din anii ‘90 au făcut, la rândul lor, traduceri importante din opera filozofului de la Freiburg. Se cunoaște faptul că traducerea scrierilor lui Heidegger în orice limbă ridică probleme deosebite, datorate bogăției conceptuale și caracterului inedit al multora dintre construcțiile sale lingvistice. Heidegger era un bun cunoscător al germanei vechi și folosea deseori cuvintele acestei limbi în forma lor arhaică sau redându-le semnificații care nu mai sunt folosite. Există concepte intraductibile, precum Dasein, Gestell, Ereignis . Traducerile în limba română: Origineaopereideartă, 1979, edițiaaII-a, 1996; Repere pe drumul gândirii , 1988; Ființă și Timp , 1994 (ediție incompletă); Timp și Ființă , 1995 ; Introducere în metafizică , 1999; Conceptul de timp , 2000; Parmenide , 2001; Fiire și Timp , 2001; Ființă și timp , 2003; Prolegomene la istoria conceptului de timp , 2005; Metafizica lui Nietzsche , 2005; Problemele fundamentale ale fenomenologiei , 2006; Martin Heidegger - Elisabeth Blochmann, Corespondență , 2006; Despre miza gândirii , 2007. Aprecieri: Hannah Arendt (teoreticiană politică evreică-germană, născută în 1906, Germania și decedată în 1975, New York, SUA, spunea: „…furtuna care traversează gândirea lui Heidegger—ca și aceea care, prin milenii, încă mai bate dinspre opera lui Platon—nu este una a veacului acesta. Ea vine de foarte departe, dinspre origini, și ceea ce lasă în urmă e o împlinire care, ca orice împlinire, readăpostește totul în originar.” Wolfgang Stegmüller, filozof germano- austriac care a adus contribuții importante în filosofia științei și filosofia analitică, spunea: „ Filozofia lui Heidegger face parte dintre acele opere capabile să provoace o răsturnare în istoria filozofiei, dar care, totodată, ascund în sine un pericol: ea ne poate face să considerăm depășit tot ceea ce a fost până în prezent, lucru care aduce cu sine, în mod necesar, o lipsă de măsură interioară a gândirii. Atitudinea fundamental nouă a acestei filozofii implică două posibilități de reacție în fața ei: dacă nu reușim sau nici măcar nu încercăm să-l urmărim pe Heidegger, ci îl judecăm dintr-o anumită perspectivă, pe care nu dorim câtuși de puțin să o părăsim, atunci totul ne apare în chip necesar ca o vorbărie neinteligibilă sau, în cel mai bun caz, ca o încercare zadarnică de a practica un iraționalism raționalizat. Dacă, dimpotrivă, reușim să-l urmărim în ceea ce spune, atunci deprindem un nou mod de a vedea lucrurile, care ne fascinează și pune în așa de mare măsură stăpânire pe noi, încât toate reușitele de până acum ale filozofiei pălesc. Chiar aici e de aflat tragismul interior al filozofiei lui Heidegger, anume faptul că nici cei ce o resping și nici cei ce o îmbrățișează nu ajung să sesizeze bazele metafizice pozitive ale sistemului lui .” Hans Georg Gadamer, filozof german, unul dintre cei mai importanți hermeneuți ai secolului al XX-lea, spunea: „... încă de la primul contact cu privirea pe care o aruncau ochii săi îți dădeai seama de cine este vorba și pe cine ai în față: era cineva care vede. Un gânditor care știe să vadă. De fapt, cred că în asta constă unicitatea lui Heidegger printre cei care ne învață în epoca noastră filozofia: lucrurile pe care el le prezintă într-un limbaj extrem de original, într-un limbaj care adesea lezează toate așteptările noastre, dovedite ca „închipuiri“, aceste lucruri trebuie mereu văzute intuitiv. Însă asta nu înseamnăcăevorbadeevocăridemoment, de reușita aflării cuvântului potrivit, care să provoace o străfulgerare a intuiției. VAURMA Vavila Popovici – Carolina de Nord