Romanian Times | Februarie 2023

ROMANIANTIMES 920 NE 122 nd Ave 8 Interviu Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație - Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om - interviu cuAndrei PLEȘU Evocați adesea oameni pe care i-ați cunoscut acum o jumătate de secol spunînd că erau altfel decît oamenii de acum. Totuși, noi știm că natura umană, în datele ei esențiale, e neschimbătoare – ceea ce poate fi chiar exasperant în unele situații. În ce sens s-a schimbat spectacolul uman? Ce diferențiază „comedia umană“ de azi de cea la care vă referiți? Ceea ce am spus ține, în bună măsură, și de un episod autobiografic. Eu mi-am petrecut copilăria mutîndu-mă dintr-o casă într-alta. Tatăl meu era medic și -era tot timpul transferat, în interes profesional, dintr-un loc în altul. Cînd am devenit mai mărișor, nevoia de stabilitate școlară a determinat decizia stabilirii mele la București, unde am locuit la diverși unchi și mătuși, în diverse condiții, la diverse adrese. Astfel, am avut ocazia să cunosc mulți oameni ai vechii generații chiar din familia mea. Erau oameni obișnuiți, nu erau figuri pe care istoria le reține neapărat, dar vedeam limpede, încă de pe atunci, diferența de comportament dintre ei și ceea ce începuse deja să devină, după război, „noua lume“. Era o uriașă diferență între felul lor de a vorbi, de a trăi, de a se purta cu cei din jur și ceea ce vedeameu în afara familiei, în societate. Această diferență m-a marcat nu doar în plan afectiv, personal, ci și în planul primei mele formări. Mi-amintesc că am dormit ani de zile în aceeași cameră cu un unchi care era profesor de franceză și, în fiecare seară, înainte de culcare, îmi citea din Corneille. Eu aveam 10-11 ani și nu pot spune că înțelegeam prea mult, dar era un tip de experiență, o ambianță care fără îndoială și-a pus amprenta asupra mea. Mai tîrziu, cînd ammers la liceul „Spiru Haret“, unde am dat de profesori care aveau anvergură universitară, am simțit iarăși diferența dintre această lume veche, de acasă, care se prelungea acum prin acești profesori, și lumea nouă cu care deja mă confruntam. Iar mai apoi, în prima tinerețe, am cunoscut, din fericire, și m-am lăsat format de oameni precum Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicu Steinhardt, SergiuAl-George, Theodor Enescu și alți cîțiva – care mi-au făcut legătura cu un trecut de care contextul socio-politic ne rupsese. Generația mea s-a născut într-o lume violent ruptăde lumeadedinainteaei. Încontact cuoameniipomeniți adineauri, nuîntîmplător toți foști pușcăriași, eu am putut regăsi continuitatea cu o civilizație și cu o cultură de care lumea „oficială“ în care trăiam se delimitase drastic. Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrieViena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură. Natura umană e neschimbătoare, spui tu. Da și nu. Este adevărat că e neschim-bă-toare în structura ei fiziologică și în esența ei de creatură. Dar, dacă am avea convingerea că e fundamental neschimbătoare, n-ammai putea propune desăvîrșirea de sine ca proiect și nici n-ammai putea explica gravele surpări ale armoniei de sine la care asistăm adesea. Eu cred că, din păcate, sîntemmai schimbători decît am vrea. Dar nu destul de schimbători pe cît ar trebui... Absolut toți indicatorii cu care operăm ne arată că, obiectiv, lumea de azi e mai bună decît lumea de ieri. Cei mai mulți dintre contemporanii noștri sînt convinși că trăiesc într-o lume mai bună decît cea de acum, să zicem, 50 de ani sau 100 de ani. Dacă vorbim despre lume în sens tehnologic, așa este. Călătorimmai ușor și în condiții mai bune, comunicămmai ușor și în mai multe feluri, trăimmai confortabil, așa că, da, e o lume mai bună, se vede clar. Dar vedem la fel de clar că acest gen de „bunătate“ poate modifica sufletele și în rău sau, în orice caz, nu le îmbunătățește neapărat. Primesc cu bucurie vestea oricărui progres tehnologic. Dar știu bine că orice progres tehnologic din istorie a fost cu două tăișuri, iar cel puțin unul dintre cele două tăișuri trebuie „luat sub control“. Să ne gîndim la inventarea automobilului. Ce progres extraordinar! Un mijloc de transport care a ajutat imens omenirea și pe fiecare dintre noi. Dar, după ce l-au inventat, marii „tehnocrați“ și-au dat seama curînd că obiectul pus de ei pe piață nu e doar util, ci și potențial periculos. Dacă nu există reguli de utilizare a automobilului, dacă nu există un anume antrenament sau o minimă pregătire tehnică a celor care se folosesc de el, se pot întîmpla tragedii.Astfel, a apărut ca necesară reglementarea – au apărut reguli de circulație, școli, examene. Eu cred că orice progres tehnic trebuie primit împreună cu convingerea că beneficiul e dublat și de risc. Asta nu înseamnă deloc că mai bine refuzăm progresul. Asta înseamnă doar că e bine să știm că, odată cu el, vin și posibile primejdii care trebuie prevenite. Ce progres fabulos a fost adus în lume de industria IT! Pe de altă parte, există statistici care spun că, de pildă, acei copii care petrec mai multe ore pe zi dinaintea ecranului de computer riscă o încetinire a dezvoltării VAURMA interviu realizat de Sever VOINESCU inteligenței, ba chiar pot prezenta, prematur, afecțiuni psiho-neuronale. În acest sens spun că trebuie să prevenim, să ne păzim, să ne bucurăm de progresul tehnologic, re-gle-men-tîndu-l. Recomand, în acest context, cartea Demența digitală. Cum ne tulbură mintea noile tehnologii scrisă deManfred Spitzer, tradusă în românește la Humanitas. Credcăfiecăruitipdesocietateîicorespundepropriultipuman.Dacăsocietateacontemporană este alta decît cea de ieri, de ce ne-am uita la un tip uman din trecut, poate nerelevant astăzi? Nu-i mai util să privimdoar în prezent? Nu. Pentru că despre cei din trecut știm tot sau, în orice caz, știm mai multe decît putem ști despre cineva care trăiește acum. Biografiile celor din trecut sînt încheiate: cam știm ce au fost și cum erau. Pe cei care trăiesc odată cu noi nu îi putem percepe, oricît am vrea, într-o variantă definitivă și e greu, prin urmare, să-i tratăm ca repere. Aș cupla, în această ordine de idei, tema trecutului cu nevoia noastră de modele, cu nevoia de a admira. Nu te poți forma, nu poți să-ți trăiești tinerețea sănătos, nu poți învăța nimic dacă nu admiri, dacă nu faci experiența emulației! Or, nevoia de admirație cuprinde în ea, ca subînțeleasă, și nevoia de stabilitate, de criterii, nevoia de fundal consacrat, pe care te poți baza cînd judeci și acționezi într-o lume care, prin natura ei, e schimbătoare. Dar cred că noțiunea-cheie care ne face să înțelegemnudoar raportul nostru cu cei de dinaintea noastră, ci și nevoia noastră de ei, este noțiunea de „tradiție“. Uitămadesea sensurile profunde, e-sen-ția-le, aleacestui cuvînt cînd încercămsăvedemdacămai există tradiții saudacăcele încă existente mai stîrnesc vreun interes. Cuvîntul „tradiție“ vine din latinescul trado, tradere, verb cu sensuri nuanțate. Însemna, în primul rînd, „a transmite“, iar substantivul traditio însemna și învățătură, adică ceva ce se transmite printr-un proces de școlire.Asta presupune că tradiția nu este doar o privire curioasă spre trecut, ci și un apel către cei care au ceva să ne învețe și de la care noi avem ceva de învățat. Tradiția e suma celor care au ceva de livrat în ordinea formării tale. Nu te formezi fără să preiei lucruri și nu numai, generic, de la oamenii de dinainte, ci și din marile realizări culturale ale istoriei. Nu există nici un creator, oricît ar fi fost el de original, de „revoluționar“, care să nu fi lucrat uitîndu-se și la cei de dinainte. Cred că exemplele cele mai puternice care susțin ceea ce spuneți sînt chiar artiștii socotiți a fi actorii celei mai novatoare mișcări din istoria artelor, cei de la începutul secolului XX, precum Picasso, Matisse sau Brâncuși. Marea lor revoluție constă în faptul că dacă, pînă la ei, generațiile de artiști se uitau în urmă la generația care i-a precedat sau la cea anterioară aceleia, acești teribili ai secolului XX s-au uitat mult mai în urmă, la arta primitivă, la „arta neagră“, la arta egipteană sau etruscă. „Revoluția“ lor în asta a constat: au privit într-un trecut mult mai îndepărtat decît predecesorii lor și astfel au devenit șocant de moderni. Îmi amintesc cu amuzament de o expresie pe care o folosea propaganda comunistă – „tradiții revoluționare“. Un nonsens, care a alimentat și ideologia „mobilizatoare“ a „revoluției permanente“. În fine, multe din poncifele vremii erau caraghioase. Redevenind serioși, ar fi de spuscă trado, tradere însemnași a trăda.Ceeacepoate însemnacăfiecare individ trebuiesăaibă și puterea de a se „trăda“ pe sine, în sensul unei strategice, temporare lepădări de sine pentru a deveni apt să primească tradiția. E destrămător, din unghi pedagogic, să te consideri împlinit pe cont propriu, să crezi că numai ai nimic de învățat de la cei de dinainte. Tradiția presupune continuitate, presupune o prelungire vie a trecutului și de aceea îți pretinde, în schimbul a ceea ce te învață, să iei în calcul și valori mai vechi, diferite de ale tale. Tradiția, în fond, este o ofertă care ți se face și pe care ești liber să ovalorifici cumvrei, așa cumîți valorifici talantul. Oamenii pe care eu i-am cunoscut, „oamenii vechi“, îmi transmiteau ceva ce și ei primiseră, o ofertă pe care ei deja o acceptaseră. Și resimt ca pe o datorie să dau și eu, mai departe, ceea ce am acceptat și am primit de la ei. Tradiția – în sensul de „a da, a înmîna“ al lui trado, tradere – are două faze, ca respirația. Inspiri și expiri. Primești și dai. Așvreasăfiucîtmaibineînțeles,pentrucămi-efricăsănulasimpresiacăbombănmodernitatea și că nu am priză la noutate. Nu pledez și nu cred că noutatea trebuie refuzată. Spun, doar, că nimic nou nu se poate afirma dacă nu implică un anumit procent de continuitate, dacă nu se așază, inteligent, fără orgolii pompoase, în suita unei căutări tradiționale, adică în curge-rea organică a timpului căreia nu i se poate sustrage. Ca să ne bucurămde nou, trebuie să rămînem, totuși, în interiorul aceleiași istorii...