Romanian Times | Aprilie 2023

ROMANIANTIMES 920 NE 122 nd Ave 8 Interviu Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație - Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om - interviu cuAndrei PLEȘU (3) (continuare din numărul trecut) Dar și cei vechi au fost arși de patimi ideologice la un moment dat. Ce e diferit între patima lor ideologică și patima ideologică de azi? Patima ideologică de ieri puteafipericuloasă prin radicalitatea ei, implicînd acțiuni sociale riscante și un tip de partizanat, bazat pe un insomniac principiu al discriminării. Patima ideologică de azi e la fel de periculoasă, după părereamea, pentru că propune „generoase“ soluții egalizatoare: „nu mai accept ca lumea să fie împărțită în masculin și feminin“ sau „nu mai accept să se facă diferențe între oameni chiar dacă în mod evident sînt diferiți“ sau „nu mai vreau «mama și tata», vreau «părinte 1 și părinte 2»“ etc. Ideologiile la care ne referim cînd vorbim despre derapajele celor de dinainte erau, adesea, niște abuzive construcții teoretice, preocupate să argumenteze, să convingă, să manipuleze. Astăzi, gîndirea – fie și derapantă – e înlocuită cu gata-gînditul, cu un metabolism mental de tip fast-food. De-aia sînt imediat pe înțelesul oricui. Nu trebuie să faci vreun efort de gîndire ca să le înțelegi, ele ți se livrează ca produse deja înțelese, deja rumegate, tu trebuie să spui doar da sau nu, trebuie doar să aderi sau nu. La adeziunea public manifestată, vine imediat răsplata. Dacă s-a stabilit că e bine să fii ecologist indiferent ce-o însemna asta, te faci ecologist și ești celebru în două zile, nu ai ce gîndi despre asta.Admiți, ești bine plasat; nu admiți, ești rău plasat și gata. Atenție, a nu se înțelege că prefer ideologiile elaborate celor „de larg consum“. Nu-mi plac nici unele. Nu-mi plac ideologiile, indiferent de culoarea lor. Ajutați-ne să înțelegem, totuși, în ce sens erau diferiți oamenii de ieri de cei de azi. Că se îmbrăcau altfel, sărutau mîna doamnelor, ridicau pălăria pe stradă cînd se întîlneau – nu e cam puțin ca să spuneți că erau diferiți de noi, care nu ne mai comportăm așa? Pare puțin, dar e mult. Exista un cod al raportării la celălalt care acum a devenit mult mai sprințar. Ideea de politețe a ieșit din actualitate. Politețea a fost înlocuită cu autenticitatea – comportă-te cum îți vine pe moment, lasă regulile formale de politețe la o parte! Fii tu însuți în orice moment! Judecăm oamenii după cum apar. Înainte era de neconceput ca cineva să vină la o întîlnire care avea loc într-o universitate îmbrăcat în pantaloni scurți și încălțat cu sandale de se văd degetele pe-afară. Azi, e perfect acceptabil. Savantul poate veni la o conferință îmbrăcat și încălțat și așa. În schimb, înainte, omul îmbrăcat după cod putea spune la întruniri academice cam ce credea, dar acum, îmbrăcat liber, nu mai poate spune ce-i trece prin cap, ci trebuie să fie pe linie. Despre libertate am vorbit, haideți să vorbim și despre aparențe. De ce aparențele de atunci vi se pare mai legitime decît cele de azi? Pentru că aparențele de-atunci erau reglementate, iar cele de azi sînt arbitrare. Am auzit, de pildă, că Alexandru Paleologu, în închisoare, îmbrăcat în zeghele acelea sinistre, se străduia să găsească o bucată de cîrpă, ca să și-o pună în buzunarul de la piept așa cum își punea batista cînd era îmbrăcat în smoking, în anii de dinainte. Nu voia nici să cucerească pe cineva, nici să intimideze pe cineva. El își reconstruia cu mijloacele din pușcărie ambalajul care-i dădea identitatea lui reală. O identitate pierdută, dar nu uitată. Pe de altă parte, în anii comunismului, el umbla adesea foarte nonșalant îmbrăcat.Apărea, de pildă, nu de puține ori în sandale cu degetele pe-afară, dar de-acum era altceva. Era modul lui de a nu se supune costumației de tip comunist, pe care deja începuseră să o adopte toți tovarășii. Făcea o mică frondă la adresa codului vestimentar de atunci. Mă bucura să văd și la Noica deprinderi comportamentale care clar nu erau ale momentului, dar care mă emoționau așa cum te emoționează o pictură veche. Zambaccian a scris undeva că, de cîte ori Gheorghe Petrașcu vedea cîte o pictură, avea obiceiul să o pipăie ca să vadă cît de gros este stratul de culoare. Și dacă era pregnant, cum îi plăcea lui, exclama admirativ: „Vecchio!“. Adică, pentru Petrașcu, „Vechi!“ era un compliment, o calificare estetică. La fel și pentru Caragiale (vezi motto-ul revistei noastre). Pe scurt, între vestimentația „veche“ și cea actuală e diferența dintre conformitate și arbitrar, dintre regulă identitară și capriciu „original“. Dar problema e complicată. Sînt multe de spus, dacă nu vrem să cădem în prejudecăți facile. Orice progres are un preț. Orice pas înainte presupune că lași ceva în urmă. Mulți ar spune că, în fond, dacă prețul pentru progresul de la omul de ieri la omul de azi a fost pierderea manierelor și a „codului“ despre care vorbiți, poate că a meritat. Important e progresul, nu? Cum bine știi, și creaturi superioare omului, precum îngerii, au cunoscut un episod de „cădere“. Num-ar mira dacă, la unmoment dat, ar cădea și omul cam în același mod și din aceleași cauze. Nu pot face profeții, dar tema riscurilor progresului trebuie să fie prezentă. Nu ne ajută mult tema progresului garantat, a evoluției normale, oriunde ar duce această evoluție. Ne ajută mai mult, cred, gîndirea asupra continuității și asupra a ceea ce rămîne, în raport cu ceea ce se schimbă. N-ar trebui să fim încîntați de ceea ce se schimbă, ci de ceea ce rămîne după ce se schimbă ce e de schimbat, pentru că asta este chiar structura de susținere a tipului de ființă care sîntem. Lumea de ieri are și ea fisuri, păcate, momente rușinoase sau chiar strigătoare la cer. Eu nu sînt dintre cei care reacționează radical la valul de noutate spunînd că tot ce e vechi e bun și tot ce e nou e rău. Nu dihotomia asta mă preocupă, fie și pentru că nu cred în ea. Mă preocupă, însă, continuitatea. Mi se pare că garanția integrității noastre este continuitatea. Semai poate întoarce ce s-a pierdut? Poate fi repetat trecutul într-o versiune îmbunătățită, fără păcatele lui? Nu cred că putem repeta trecutul. Nu putem pretinde, chiar de-am face-o toți deodată, că trăim acum 70 de ani. Putem regăsi ceea ce s-a pierdut? Sper. Nu știu. Dar ceea ce știu este că dacă nu reflectăm la problema raportului nostru cu trecutul, cu tradiția, cu oamenii vechi, ajungem să nu ne mai putem recupera nici măcar pe noi înșine. Ar fi o dezrădăcinare foarte periculoasă. Nu poți trăi fără rădăcini. Vă mulțumesc. interviu realizat de Sever VOINESCU