Romanian Times | Aprilie 2023

Cultură 9 Somnolență, tristețe, frică de Andrei PLEȘU Despre Înviere şi despre viaţa de după moarte, teologia, de la Părinţii primelor veacuri creştine pînă la predicatorii de azi, a spus, probabil, tot ce era de spus. În definitiv, nu aveau şi nu au decît să comenteze, cu mai multă sau mai puţină îndemînare, textul Evangheliilor, oricum greu de epuizat. Inevitabil, accentul cade asupra victoriei definive asupra morţii, datorată sacrificiului cutremurător, răscumpărător, al Fiului lui Dumnezeu. Avem dinainte o taină, un parcurs imposibil de lămurit şi de sistematizat cu mijloacele raţiunii curente. Ni se cere, cu alte cuvinte, să înlocuim efortul intelectual cu efortul de a crede. Ni se cere să „credităm“ adevărul înainte de a-l căuta, adică să-l căutăm, cum spune o vorbă veche, ca şi cum l-am fi găsit. Ritualul creştin şi omiletica adiacentă focalizează, vrînd-nevrînd, asupra miracoluluisalvator,asuprauneipromisiuni de veşnicie şi mîntuire, răspîndite, prin har, peste capetele tuturor „muritorilor“. Dar pînă să ne confruntăm direct, edificator, cu Înviereafinală, avemde rezolvat încercările vieţii pămînteşti, necroza cotidiană a firii noastre „căzute“, decesele, bine camuflate, ale conştiinţei noastre de-a lungul experienţei zilnice. Avem de reflectat la o serie amplă de „învieri“ imanente, de învieri anterioare (şi pregătitoare) marii Învieri promise la capătul vremilor. Fără încăpăţînarea benefică de a „învia“ clipă de clipă, nu putem spera să avem acces la sensul şi la substanţa Învierii ultime. Fără o exigenţă pascală neîntreruptă, sărbătorirea, o dată pe an, a „mormîntului gol“ riscă să devină rutină jubiliară, un soi de „1 Mai“ bisericesc. Din puzderia de capcane ale existenţei lumeşti care ar trebui să ne solicite „vigilenţa“ pascală, mă voi opri la trei: 1) Inerţia, somnolenţa, subzistenţa mecanică pe care o luăm, prea adesea, drept „viaţă“. Sîntem asfixiaţi – şi consimţim să ne lăsăm asfixiaţi – de stereotipii, de idei gata-făcute, de reflexe verbale şi comportamentale, de „spiritul vremii“ (mode, ideologii, certitudini de circumstanţă) etc. E totuna cu a spune că nu trăim decît cu o parte din noi, că optăm pentru anonimat şi inautenticitate. Sîntem previzibili cînd ni s-ar cere oarecare creativitate şi „originali“ cînd ar fi nevoie de o minimă coerenţă. Tîrîm după noi un cadavru greoi de cutume neasimilate, de false „convingeri“, de instincte primare şi de vorbe goale. Toate sînt chipuri subversive ale morţii.Ale ţine sub control, a le evacua, a le pune în criză înseamnă a destructura prezenţa insidioasă a unei „descompuneri“, care ameninţă să ne transforme în umbre ale propriilor noastre suflete. Sărbătoarea pascală, dincolo de mesajul ei transcendent, ar trebui să ne impună o rezistenţă tenace dinaintea Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES propriei mortificări. Pînă la trezirea finală, avem de întreţinut o trezire imanentă, o stare de veghe perpetuă, preocupată de consolidarea a tot ce a rămas viu în fiecare dintre noi. „Hristos a înviat!“ implică şi un imperativ de tipul: „Treziţi-vă!“, „Nu vă lăsaţi colonizaţi de moartea care e deja instalată în voi!“, „Fiţi vii, dacă vreţi cu adevărat să înviaţi!“. 2) ÎnEvangheliadupăMatei, primul cuvînt adresat femeilor venite la mormînt de Cel Înviat este: „Bucuraţi-vă!“. E un îndemn neluat în seamă cum s-ar cuveni de cei care se socotesc creştini. Inaptitudinea de a savura „vestea cea bună“, ideea lăcrămoasă că evlavia e o formă de proastă dispoziţie, că omul credincios – şi cu atît mai mult preotul – trebuie musai să afişeze un portret sumbru, o „gravitate“ ultimativă, o nemiloasă „seriozitate“ par să fi devenit, pentru unii, un subînţeles al aderenţei la creştinism. Fireşte, nu ni se propune o stare de veselie factice, de surescitare nătîngă, incapabilă să perceapă tensiunea riscantă a destinului omenesc. Nu ni se propun necuviinţa, nesimţirea, deriziunea. Ni se cere însă amplasamentul tonic al acelora cărora li s-a făcut darul speranţei. A reuşi să te bucuri, cu atît mai mult în vremuri ca acelea de azi, în care ura, vulgaritatea, prostia, meschinăria şi iresponsabilitatea sînt la putere şi ne întunecă, zi de zi, cerul. Sărbătoarea Paştelui nu e doar celebrarea unui mister în care s-a împlinit suspensia morţii, „cu moartea pe moarte călcînd“. E, totodată, îndemnul de a depăşi marasmul zilnic („ajunge zilei grija ei…“), de a delegitima tristeţea, de a contracara toxina vieţuirii posomorîte, a sufletului posac, a dezabuzării „lucide“. Nu e vorba să te bucuri bezmetic, fără motiv. Dar nici să colecţionezi, în fiecare moment, motive de melancolie, dacă nu chiar de disperare. A te bucura împotriva (falselor) evidenţe, a te bucura în ciuda contextului precar, a ţine minte că, de vreme ce moartea însăşi poate fi transfigurată, totul poate fi, pînă la urmă, „salvat“, justificat, reformulat în termeni de jubilaţie şi încredere – iată mesajul dintîi al lui Iisus, după Înviere. A reuşi să te bucuri, cu atît mai mult în vremuri ca acelea de azi, în care ura, vulgaritatea, prostia, meschinăria şi iresponsabilitatea sînt la putere şi ne întunecă, zi de zi, cerul. 3) Al doilea cuvînt adresat, după Înviere, femeilor venite la mormînt este, potrivit Evangheliei dupăMatei: „Nuvă temeţi!“.E greu de măsurat, fără exaltare, actualitatea acestei „porunci“. Ni se administrează, pe toate căile, minut de minut, eficiente injecţii de panică. Ne e frică de boală, de sărăcie, de „criza mondială“, de şomaj, de „încălzirea globală“, de imperialismul rusesc, de meteoriţi rebeli, de sfîrşitul iminent al lumii. Ne e frică. E greu să nu ne fie. E greu să ne simţim liberi de teamă, dacă cineva cu autoritate, cu autoritatea supremă, nu ne „ordonă“ să fim liberi de teamă, cu teama pe teamă călcînd. Sîntem „somaţi“ să ne regăsim calmul lăuntric, pacea sufletească, fără de care nici o dimineaţă nu mai este posibilă. Momentul pascal ne reaminteşte că primul nume al Ierusalimului, locul în care s-a desfăşurat drama patimilor, a fost „Salem“. E numele ebraic pentru „pace“. Hristos a înviat şi nu a făcut-o pentru a încuraja războaiele intestine ale oamenilor, spaimele lor zoologice, neliniştea lor perpetuă. (continuare în pagina 17) Fericirile – două căi Cartea cărților, Biblia, poate fi citită și recitită cu folos în tot timpul anului. Un text privilegiat la lectură în Săptămîna Luminată este Predica de pe Munte, așa cum este redată în Evanghelia după Matei (5, 1-48). Sensurile teologice și cele etice ale Predicii de pe Munte dobîndesc profunzime și amplitudine prin arta retorică și prin arta literară conținute în aceste text, unul dintre cele mai frumoase din Biblie. Prin puterea de convingere și prin emoția estetică, fiecare frază creează o subtilă încercare și o profundă bucurie în sufletul cititorului, fie acesta credincios sau ateu. Cele nouă versete care descriu Fericirile (3-11) nu sînt o introducere pregătitoare pentru mesajul întregii Predici, ci o afirmare directă, cu impact imediat, a esenței acestui mesaj. Cu lumina revelației, aceste versete dobîndesc autonomie, păstrînd toate conotațiile primite în contextul Predicii de peMunte și trimițînd această lumină întregului discurs. Este firesc ca rostirea sau cîntarea lor să fie unul dintre cele mai înălțătoare momente ale liturghiei. Cele nouă fericiri sînt împlinite cu a zecea, care nu se regăsește în Predica de pe Munte, ci în Evanghelia după Ioan (20, 29): „Fericiți cei ce au crezut fără să fi văzut”. În trei versete (Matei, 5, 4, 10 și 11) se dezvăluie că suferința cauzată dinăuntrul sau dinafara persoanei este calea de purificare a sufletului și de dobîndire a virtuților. Fericiți sînt cei ce plîng, cei prigoniți pentru dreptate, cei ocărîți și defăimați pentru credința lor. Prin suferință, prin desăvîrșire morală sînt urcate treptele către plenitudinea duhovnicească. Cei ce ajung în vîrful scării devin „curați cu inima” (8), „flămînzi și însetați de dreptate” (6), săraci cu duhul (3). Cum scria Părintele BartolomeuAnania, „«Cei săraci cu duhul» (în nici un caz: Cei săraci cu intelectul!) are două înțelesuri, ambele duhovnicești: 1. Săracul care și-a asumat lăuntric starea de sărăcie și o îndură cu demnitate umană și nădejde cerească; bogatul care nu e dependent lăuntric de propria bogăție și care, atunci cînd o pierde, parțial sau total, rămîne un om liber. 2. Pornind de la antropologia paulină, mistica răsăriteană postulează că duhul omului este partea superioară – fină, inefabilă – a sufletului (fără a fi altceva decît acesta) prin care omul poate intra în contact direct (entaz) cu Duhul Sfînt. Pentru ca această experiență să fie posibilă, e nevoie ca duhul omului să devină «sărac» de orice patimi sau impurități; astfel eliberat, duhul devine disponibil pentru înduhovnicire și, în consecință, pentru împărăția cerurilor. – Pe de altă parte, în limbajul evanghelic, termenul «sărac» poate însemna și «smerit», «umil», «supus», «ascultător», avînd întotdeauna o conotație pozitivă“. Rodul acestei ascensiuni sufletești este credința (Ioan, 20, 29), care întemeiază forța de a înfrunta primejdiile dinăuntrul și dinafara persoanei în lumea aceasta, deschizînd drumul spre eliberarea eshatologică. Dincoace și dincolo de ceea ce percep simțurile, dincoace și dincolo de ceea ce se vede, credința descoperă, nu în absența îndoielilor, ci prin învingerea acestora, ceea ce există cu adevărat. Cum se știe, nu numai Toma, ci și toți ceilalți apostoli s-au îndoit de natura divină și de Învierea lui Iisus. Cu vorbele lui Nicolae Steinhardt, „Nu încape așadar dubiu că n-au crezut: toți, nu doar Toma: N-au crezut pentru că nici nu era de crezut! Într-atîta trebuie să le fi apărut răstignirea, moartea și înfrîngerea lui Iisus drept definitive și ireversibile”. Pentru a-i ajuta să-și învingă îndoielile, după ce s-a arătat Mariei Magdalena, Iisus s-a înfățișat și ucenicilor, chiar în prima zi după Înviere, și apoi încă o dată, după opt zile. Fericirea este starea sufletului care urcă prin suferință aceste trepte, dobîndind plenitudinea duhovnicească prin desăvîrșire morală, pentru a putea apoi să se reverse asupra semenilor cu blîndețe, milostenie și pace. Privirea către cer este izvorul care îmbogățește sufletul cu resursele necesare pentru înfruntările lumii acesteia. Pe scara în care treptele morale continuă cu cele ale credinței se urcă, se coboară și iar se urcă mereu. Nu este suficient ca cineva să sufere nedreptatea sau să fie prigonit pentru căutarea dreptății, mai este nevoie ca suferința să fie transformată în bunătate, în blîndețe, în armonie și iubire. Prin această alchimie sufletească, fericiți sînt cei blînzi, milostivi și făcătorii de pace (Matei, 5, 5, 7 și 9). În răspăr cu înțelegerea comună, fericirea nu este o răsplată, ci o stare intermediară, o arvună pămîntească a răsplătirii cerești. Cei care urcă treptele plenitudinii duhovnicești prin desăvîrșire morală, pentru a ajunge la credință, se vor mîngîia (4), vor moșteni pămîntul (5), se vor milui (7), vor fi primiți în împărăția cerurilor (3 și 10), unde vor vedea pe Dumnezeu (8) și se vor chema copiii Acestuia (9). „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastrămultă este în ceruri” (12). Fericirea, ca arvună, trebuie să fie însă păstrată pînă în momentul în care se va judeca dacă se va acorda răsplata cerească. Iar păstrarea