Romanian Times | Mai 2023

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Sigur,asemeniatâtoraltora,nuputeam suporta cenzura, propaganda dementă, naţionalismul delirant, provincialismul asfixiant, controlul terorist, permanent şi universal asupra vieţii şi gândurilor noastre. Dar, dacă ar fi să numesc factorul decisiv,aşspunecăafostinstituţionalizarea mediocrităţii ca normă existenţială. Pot povesti destule experienţe trăite de mine şi de prieteni ai mei în această privinţă. Concursurile universitare nu erau unele de cunoştinţe ştiinţifice, ci de cunoştinţe personale. PCR încetase să mai fie secta ideologică de-odinioară, devenise Pile-Cunoștințe-Relații. La Universitatea din Bucureşti, la „serviciul personal”, i. e., cadre, domnea un ipochimen numit Ciurel. Când a zărit numele meu pe o propunere de a fi admis la un concurs, a exclamat scandalizat: „Nu de tismăneni din ăştia avem nevoie”. Nu greşea… Din nefericire, situaţia s-a prelungit De ce am plecat din România? nepermis şi revoltător de mult timp după 1990, până azi, când scriu aceste rânduri. Cunosc nu puţine cazuri de intelectuali străluciţi care nu au un job academic. După cum cunosc destul de multe cazuri de personaje minabile intelectual care ocupă poziţii importante în predare şi cercetare. Era în 1980, aveam de-acum doctoratul. Se scosese la concurs un post de cercetător, eu eram încă ”sociolog-baza”. Şeful laboratorului de sociologie urbană unde lucram, azi doveditul colaborator al Securităţii Dorel Abraham, m-a chemat şi mi-a spus: ”Dacă ar fi după merit, este locul tău. Dar nu este, deci locul va fi al lui X” Am înţeles mesajul, mi-am amintit de cuvintele bunului meu prieten Radu Stern: „Fiecare picior în fund este un pas înainte”. Radu a plecat în Elveţia unde a făcut o strălucită carieră ştiinţifică în lumea istoriei artei moderne. X a ajuns asistent în catedra de ”socialism ştiinţific” a Școlii de Securitate de la Băneasa. Îi învăţa pe ciomăgari cum vine treaba cu „saltul din imperiul necesităţii în cel al libertăţii”. Eu am rămas în Occident, în septembrie 1981. Concluzie: Radu avea dreptate… Am publicat aici textul acesta exact acum cinci ani. Aveau să treacă doi ani ca să simt din nou cum funcţionează infamia antisemită, axiofobă, cum eşti stigmatizat şi eliminat pentru simplul fapt că gândeşti liber şi nu faci sluj în fața cine ştie cărui trepăduş umflat în pene şi intelectual vorbind inexistent. Am realizat atât cât am realizat în viaţă pentru că am plecat la timp din bordelul socialismului multilateral cretinizant. Azi am regăsit în biroul meu de la facultatecopiaxeroxa recenziei semnatăde profesorul CharlesKingde laUniversitatea Georgetown în Slavic Review la Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Citiţi primul paragraf. Spune tot. Când mă gândesc la eforturile făcute de-a lungul anilor de a mă denigra în spaţiul academic american, la scrisorile de ameninţare cu moartea, la diverşii securişti gen sociologul Ştefan Costea de la „Spiru Haret” care trimiteau epistole conducerii universităţii mele cerând să fiu „dat afară” de decenii, mă bucur încă şi încă o dată că în septembrie 1981 amhotărât că loculmeu nu este în România. Mă va întreba poate cineva: „Şi atunci de ce ai acceptat invitaţia preşedintelui României de a conduce Comisia Prezidenţială?” Pentru că de peste cinci decenii studiez totalitarismele, comunist şi fascist. Pentru că am scris prima istorie comprehensivă a PCR. Pentru că am transmis sute de analize pe teme legate de comunism la Radio Europa Liberă. Pentru că am condus, timp de șase (continuare in pagina 20) Vladimir TISMĂNEANU Sursa: putereaacincea.ro / 08.05.2023 Un „erou” KGB Era un criminal, un golan, un gangster și un spion. „Cariera sa academică” în URSS, în anii 1970, depune mărturie pentru capacitatea poliției secrete de a inventa biografii. Deghizat în istoric și orientalist sovietic, a devenit membru al Academiei Sovietice de Științe. Expert în crime, s-a transformat într-un „specialist” în America Latină și a scris o mulțime de gunoaie, inclusiv o biografie, adică o hagiografie a lui Ernesto „Che” Guevara. ÎnSpania, întimpulRăzboiuluiCivil,asasinulNKVDIosifRomualdovichGrigulevici (5 mai 1913, Vilnius, Lituania – 2 iunie 1988, Moscova, Rusia) a fost implicat în toate operațiunile sângeroase comandate de Moscova. El a fost omul subteran înarmat cu o ideologie radicală. Sub un nume fals, el a servit ca ambasador al Costa Ricăi în Italia și Iugoslavia la începutul anului 1950. Stalin i-a încredințat „Ambasadorului Teodoro B. Castro” cea mai sensibilă sarcină specială: să-și omoare inamicul, „arh-trădătorul” Tito. Doar moartea tiranului din 5 martie 1953, a împiedicat acest lucru. Cu totul, o viață în slujba unei cauze diabolice. Îmi pot imagina o cină la Moscova la sfârșitul anilor 1970 unde Iosif Romualdovici Grigulevici și Iuri Vladimirovici Andropov vor revizita „trecutul glorios” al instituției criminale pe care au servit-o amândoi fără să se clintească, fără să se clatine, necondiționat… ani, trimestrialul East European Politics and Societies. Pentru că, născut în Zodia Racului, sunt mereu frământat de trecut. Numă lasă în pace şi nici eu nu-l las.Acum câţiva ani Jean Maurer, fiul „Leninului României” cum l-a numit Petre Pandrea pe versatilul, machiavelicul curtean al lui Dej şi Ceauşescu, mă mustra că nu-i las să se odihnească în criptele lor. Aşa este. Toamna lui 1983, mama se întâlneşte în Parcul Herăstrău cu o „veche tovarăşă”, „Eroină a Muncii Socialiste”. Se cunoşteau din anii 30. „Cu mâinile mele l-aş strânge de gât”. Iată, prietene şi prieteni, de ce o fac. Pentru că ştiu că o societate fără memorie este ca un om cu creiererul paralizat. Pentru că ştiu că tratamentul ignobil la care am fost şi, hélas, mai sunt şi azi supus, le este aplicat şi unor oameni la care ţin şi pe care îi respect. Li semaculează biografiile închipabject.RaportulFinal este acelmementode careRomânia avea nevoie spre a nu lăsa amnezia să se eternizeze.Am spus la vremea aceea că este opera capitală a vieţiimele.Amavut norocul să coordonez o echipă formidabilă. N-au decât să ne înjure, n-au decât să azvârle cu pietre spre noi, ei au pierdut partida. Ilegitim şi criminal Aceste două cuvinte definesc natura regimului pe care, la ordinul şi cu sprijinul Kremlinului, mafia politică ce-şi zicea Partid Comunist din România, format pe 8 mai 1921, a întemeiat cel mai lung şi sângeros despotism din istoria acestei ţări (6 martie 1945-22 decembrie 1989). Grupusculul de fanatici, încântaţi, fericiţi, extaziaţi să servească ordinelor moscovite, s-a reprodus ulterior prin autohtonizare (indigenizare). Hava, Vanda, Zina, Tatiana şi Kati erau înlocuite de Lenuța, Aneta şi Suzănica. În locul lui Leonea, Valter, Sanyi, Iordan, Sorin urcau Paul, Ilie, Manea, Popescu-Dumnezeu. Etnicizarea, începută în 1956, sub Dej, era numită „justa reprezentare a proporţiei naţionale”. Era vorba de demaghiarizare şi dezevreizare. Matematicianul şi filosoful Imre Toth a discutat acest subiect cu deplină onestitate în cartea de convorbiri cu Peter Vardy. Iniţialul internaţionalism mistic, oricum degradat şi specios, a fost substituit printr- un pseudo-patriotism isteroid. FIAP-ul (organizaţia ilegaliştilor) a devenit „Cântarea României”. „Securitatea poporului” s-a metamorfozat în „Securitatea naţiunii socialiste omogenă”. Mai exact, Securitatea clanului Ceauşescu. Vechii tovarăşi au fost înlocuiţi de noii tovarăşi. Cei vechi au rămas cu pensiile, locuinţele şi bârfele. Noii ciocoi continuă să-şi facă de cap şi să ofenseze bunul-simţ la peste trei decenii de la revoluţia din decembrie 1989. Pensiile personale (FIAP) sunt astăzi pensiile speciale. Casta profitocratică s-a metamorfozat în pseudo-burghezia mediocră, lacomă, vulgară şi parazitară. *** Despre dezrădăcinare disperată L-am întâlnit pe legendarul savant socialAlbert Hirschman la începutul anilor 1990, cel mai probabil în 1994. Am luat prânzul la Institutul de Studii Avansate al Universității Princeton. Am vorbit despre antifascism, Războiul Civil Spaniol, Marea Teroare, Holocaust și starea refugiaților din secolul furtunilor ideologice. Cred că prietena mea, politologul Anamaria Seleny, a aranjat întâlnirea. Am citit în Politica mondială articolul iluminator din 1993 al lui Hirschman Ieșirea, vocea și soarta RDG. De ani de zile citesc despre Varian Fry, jurnalistul american care a reușit să salveze, ajutat de câțiva indivizi generoși și neînfricați, peste 2.000 de intelectuali europeni și nu numai. Unii erau evrei, precum Albert Hirschman, Hannah Arendt, Claude Lévi-Strauss și Marc Chagall, alții nu erau, ca Max Ernst, Leonora Carrington, Marcel Duchamp și Andre Breton. Poeți, pictori, jurnaliști, aventurieri, vizionari, flaneurs, toți uniți, ca să zic așa, de sentimentul împărtășit al dezrădăcinării disperate. Walter Benjamin nu a reușit și s-a sinucis. Servieta lui dragă cu gelozie a dispărut misterios. Unul care a obținut viza Varian a fost artistul româno-evreu-francez Jacques Herold care a decis să rămână în Marsilia și s-a ascuns în cartierul arab Porte dAix. Pe 6 aprilie 2023 Netflix a început să-și prezinte producția Transatlantic. Ieri am urmărit primele două episoade, mai sunt cinci.Amcitit câteva recenzii și mi s-au părut pedante, oarecum condescendente, chiar absurd de supercilioase. Este o producție Netflix, nu o parabolă matafizică despre Benjamin, Klee și Îngerul Istoriei. Spectacolul tratează minți strălucite prinse în vârtejul barbarismului. Este vorba despre un om care a refuzat să accepte cinismul birocratic. Este vorba despre oameni ca Hirschman, Benjamin și mulți alții care au experimentat ceea ce Hannah Arendt a diagnosticat ca fiind defalcarea drepturilor omului în Europa. Aș recomanda-o elevilor mei? Sigur că da. După război, Fry a analizat pentru prietenul său Albert Hirschman componentele propriei motivații în Marsilia: „Spui că te întrebi care a fost constituentul predominant al temperamentului meu în acele vremuri – fie entuziasm, speranță, resemnare sau cinism pur. Sursa: putereaacincea.ro