Romanian Times | Iunie 2023

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Să nu ni se spună că nu ştim cine a organizat represiunea din 13-15 iunie 1990. Obiectivele acţiunilor teroriste fuseseră fixate cu precizie. Consilierii şi alți apropiați ai lui Iliescu din acea perioadă i-au cultivat şi încurajat pornirea patologică spre suspiciune. Pentru mentalul bolșevic, nu pot exista gânduri inocente. Tot ce nu mişca la comanda supremului dirijor este aprioric malefic. Crescut de Ion şi Nina Iliescu, după accidentul aviatic în care pieriseră părinții săi, Mihai Bujor Sion a condus maşina cu care Iliescu a ajuns la CC şi la TVR. În februarie 1990 era de-acum șeful de cabinet al liderului FSN şi liderul de facto al României. Influenți în anturaj erau Virgil Măgureanu, Aurel Dragoș Munteanu, Vasile Ionel, Vasile Secăreş, Mineriada, o combinaţie de propagandă isterizantă şi violenţă organizată Victor Opaschi, vechiul amic Virgil Ioanid, Iosif Boda, Ion Mircea Paşcu, Ioan Talpeş, Vladimir Paşti, Petre Datculescu. O eminenţă cenuşie a vremii era Dorel Şandor, fost lector la Școala de Securitate. Dan Marțian era un comunist convins. Vorbim aşadar despre o clică recrutată din aparatele ideologice ale Vechiului Regim. Iosif (Ioşka) Boda participase cu maxim zel la reprimarea în septembrie 1965 a grupului de studenți de la Filozofie care cereau reforme de tip iugoslav. Studenții au fost bătuți sălbatic pe scările Rectoratului. Boda s-a “distins” prin îndârjire şi brutalitate. Între multele maliţii ale caricaturistului Eugen Mihăescu, el însuși ajuns lacheu al lui Iliescu şi susținător al lui Dughin, porecla dată lui Boda drept “hipopotamul transpirat” era pe deplin adecvată. Așa s-a format grupul hegemonic care a organizat, coordonat şi patronat samavolniciile petrecute între 13 şi 15 iunie 1990. Evident, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu şi înfierbântatul profesor de marxism N. S. Dumitru, prim- vicepreședinteleFSN, au turnat cât auputut gaz peste foc. Însângeratul incendiu nu a fost un accident. A fost planificat, regizat, libretul fusese fabricat în laboratoarele poliţiei politice conduse de Măgureanu şi Voican (zona internă) şi generalul securist, megaspionul Caraman (zona externă). Mineriada a fost o combinaţie de propagandă isterizantă, violenţă organizată şi coordonată de aparatele Puterii, cruzime, teroare în masă şi provocări obscene. Succesor al Scânteii , cotidianul Adevărul , condus de Dumitru Tinu şi Darie Novăceanu, a contribuit la grotesca Poetul și marea (continuare din pagina 6) Vladimir TISMĂNEANU Sursa: putereaacincea.ro / 07.06.2023 legendă a unei presupuse „rebeliuni legionare”. Cum aveau să constate peste ani procurorii militari: „ În zilele de 11 şi 12 iunie 1990, autorităţile statului au hotărât să declanşeze un atac violent împotriva manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii din Bucureşti, care militau în principal pentru adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi îşi exprimau, în mod paşnic, opiniile politice, în contradicţie cu cele ale majorităţii care forma puterea politică la acel moment” . Subteranele puterii comuniste Se turnau, se mâncau, se bârfeau, se extaziau, se excomunicau, se condamnau, se lichidau, se reabilitau. Un ecosistem toxic. Ieri am primit volumul VI dintr-o monumentală serie de istorie orală editată de istoricul Andrei Siperco. Azi l-am citit aproape integral. Când a demarat acest proiect, mai precis când Andrei mi-a trimis primul volum, mi se părea ceva imposibil de realizat. Să transformi însemnările ilegalistuluiAlexandru Șiperco – fost redactor-şef la Editura Politică şi romancier precupat de luptele pentru putere din undergroundul bolşevismului românesc –, mii de pagini încriptate, adnotate adeseori ermetic, în fascinante pagini de istorie contemporană este o performanţă demnă de tot respectul. Semnificativ este că aceste conversaţii au avut loc în anii ’70 şi ’80. Pretextul era intenţia lui Șiperco de a scrie un nou roman în continuarea precedentelor volume N-a fost în zadar şi Cândva nişte oameni . Literatura cu cheie are regulile ei. Trebuie să existe o oarecare corespondenţă între personajele literare şi cele reale care au servit ca sursa de inspiraţie. Iată că avem aici circa două mii de pagini în care ne vorbesc Liuba Chișinevschi şi Gheorghe Stoica, Beate Fredanov şi Elena Pătrăşcanu, Miron Constantinescu şi Teohari Georgescu, Jean Coler şi Elvira Gaisinschi, Eugen Szabo şi Ion Șoltuţiu, Alexandru şi Martha Drăghici, Ronea Gheorghiu şi Piotr Goncearuc, Melita Apostol şi Charlotta Gruia, Manole H. Manole şi Leonte Răutu, Cristina Luca şi Ilca Melinescu, activiști, anchetatori, instructori, ambasadori, ideologi, propagandiști, jurnaliști. Ce au în comun? Implicarea în aventura comunistă, amintirea evlaviei de-odinioara, un fel de ceaţă morală în care plutesc aproape toţi. Cu puţine excepţii (în primul rând, Paul Sfetcu, fostul şef de cabinet), toţi îl blamează pe Gheorghiu- Dej. Abominabilul „Ghiţă” apare ca un individ meschin, vindicativ, obsedat şi însetat de putere. Ele şi ei au aplicat politica Partidului. Regrete, remuşcări, păreri de rău, sfâşieri psihologice, căinţă?Asumări de responsabilităţi?Aproape deloc. Sforării abjecte, comploturi, trădări. Un univers josnic, populat de carieriști incurabili şi oportuniști fără scrupule. Cu excepţia, evident, a celei sau celui care vorbește. Umbra lui Stalin, consilierii sovietici, deviatorii din 1952, fracţioniştii din 1957, ambiguităţile lui Emil şi orgoliul maladiv al lui Miron. Sandu şi Nicu, „băieţii” lui Gheorghiu, mereu gata să-şi sară reciproc la beregată. Înprimul volum, publicat în2015, discuţiacuHarryBrauner şi Lena Constante: „ Pătrăşcanu nu-l putea suferi pe Stalin” . În aceste cuvinte găsim una din cheile pentru deslușirea mizelor şi implicaţiilor unei întreprinderi nesăbuite ab initio care a durat decenii şi a lăsat în spate milioane de destine sfărâmate. Indiferent de salturile mortale ale lui Dej şi Ceaușescu, ei au fost fundamental şi impenitent stalinişti. Ca şi cei mai mulţi dintre cei care, deveniţi pensionari cumsecade, îşi deapănăaici amintirile şi încearcă să-şi cosmetizeze tenebrosul trecut. Pe unii mi-a fost dat să-i cunosc. Ilca Melinescu mi-a povestit că amicul ei Petru Dumitriu i-a spus prin 1958, anul sinistrelor şedinţe de demascări şi epurări. „Comuniştii români au fost fie tâmpiţi, fie de rea- credinţă”. Citiţi ce povesteşte Ilca despre Martha Drăghici, soţia atotputernicului ministru al Afacerilor Interne, şi cumpărăturile din Normandia… P.S. Discuţia cu tatăl meu va apărea în următorul volum. Este uimitor cum funcţionau vechile reguli ale conspirativităţii. Nici Cristina Luca, mătuşa mea, nici Leonte Tismăneanu nu mi-au vorbit în epocă despre aceste interviuri. Se apărau? Mă apărau? Sursa: putereaacincea.ro Foto-EPA-Andrei-Iliescu poate că întrebarea lui urmărea dor stârnirea unei dezbateri. Domnul și-a dovedit puterea tăcând… În scurtul Lui dialog cu Pilat cuvintele Domnului au fost doar proclamarea Adevărului și nu dezbaterea lui. Cum am spus la începutul acestui articol, pentru mine meditația este prilejul unei odihne revelatoare, un fel de libertate manifestată în puterea tăcerii față de lume. Poetul din mine găsește deliciul în dincolo de cuvinte, în frumusețea care se cere rostită cu inima. Există, cred, chiar și o limbă a tăcerii, unde duhul din tine cântă pe octave cerești adevăruri pe care cuvintele noastre nu le pot cuprinde. Dar numai într-o deplină libertate, într-o tăcere față de lume. Vulpile mici ale cuvintelor mari pot strica viile sublimului. Da, proclamarea Adevărului este total la locul ei ca “bună ziua” și “la revedere” în raportul nostru cu lumea. Roadele meditațiilor noastre însă pot hrăni pe veșnicie, pot săra cu sublim această planetă a durerii, pot lumina orice peșteră a disperării. Și apoi, precum roua căzută la rădăcina ierbii, meditațiile ne duc dincolo de uscăciune, dincolo de aridul “veacului” într-o divină înfrunzire. Ele sunt briza de răcoare în arșiță, sunt locul unde, prin noi, cerul întretaie vremelnicia. Ele sunt “bine te-am găsit” pe care îl rostim veșniciei. Dumnezeu ne duce de mână, în clipele noastre adânci, de tăcere, ne duce pe brațe, ne mângâie pe creștet, ne umple desagii umblării cu poveri care vor cântării ca aurul în clipa întâlnirii cu El. Meditația este armonizarea gândurilor noastre cu inima lui Dumnezeu, este mintea suită înspre adorare până în domeniile cerești. Bibliotecile de apologetică, sistemele logicii, analizele și analogiile nu au ajuns până acolo, nici pe departe… De ce ne-am istovii în vorbiri lungi, în cercetări fără rost, în nesfârșite certuri de cuvinte. S-ar putea ca tăcerea noastră față de lumea cu deșertăciunile ei să vorbească acolo unde cuvintele nu mai au putere. Poate că o astfel de tăcere nu numai că l-a susținut pe Moise în compania oilor lui Ietro, dar i-a și inlesnit apropierea de rugul de foc de care nimeni altul nu s-a putut apropia. Cine știe câte taine s-au desvelit în mintea celui care a fost fiul fiicei lui Faraon? Știm însă că Dumnezeu nu s-a rușinat să pună legile Lui eterne pe buzele lui Moise în vederea unei proclamări fără precedent în istoria omenirii. VAURMA