Romanian Times | August 2023

Cultură 9 „Obiectivitatea” calității artistice de Andrei PLEȘU Întrebarea pe care şi-o pune Jakob Rosenberg în cartea sa apărută, în traducere, la Editura Meridiane* e una de bun-simţ: există criterii obiective pentru stabilirea valorii unei opere de artă? Răspunsul, argumentat istoric şi analitic de-a lungul întregii lucrări, e tot de bun-simţ: asemenea criterii există. Dar deşi, prin consens unanim, ele pot trece drept obiective, valabilitatea lor rămîne relativă. Cum vedem, răspunsul merge cu precauţia pînă la a se autodizolva. Că, pînă la un punct, se pot face judecăţi de valoare corecte, dar că nimeni nu poate garanta, în absolut, infailibilitatea lor – o ştim cu toţii. Răspunsul pe care şi-l dă Rosenberg nu putea fi altul. Se naşte, atunci, problema dacă el şi-a pus bine întrebarea. (...) Obiectivitatea – cu alte cuvinte, deplina securitate a evaluării unui obiect artistic – e postulată ca ideal de două specii ale consumatorilor de artă: negustorii şi publicul larg. În ce ne priveşte, o socotimo problemămarginală, atît pentrucel cecaută întîlnirea nemijlocită şi dezinteresată cu plastica, cît şipentrucel careoabordeazăde la nivelul filozofiei culturii. Cine face – ca Max Dvorák, să zicem – Kunstgeschichte als Geistesgeschichte (Istoria artei ca istorie a spiritului) nu se opreşte decît din pur protocol asupra întrebării „Cum putem fi siguri că o pictură bună e bună?“. Negustorul, da: el se ocupă numai de asta. El vrea să ştie care e metoda de a nu se păcăli, care sînt reperele optimei achiziţii. Iar publicul larg crede, în genere – influenţat şi de o anumită literatură de popularizare –, că a te pricepe la artă echivalează cu a separa chirurgical binele de rău, aşa cum se separă, în producţia industrială, reuşita tehnică de rebut. La baza acestui discernămînt ar sta miraculoasa „artă de a privi“, constînd într-un reţetar ce se poate învăţa. Cartea lui Rosenberg poate fi, între altele, citită şi ca un asemenea reţetar. Nu vom susţine că o anumită tehnică de a diseca imaginea nu e necesară pentru stabilirea unui prim contact cu ea. Vom specifica doar că o asemenea tehnică e mai puţin decît o metodă de a înţelege arta: e, doar, ometodă de a te pregăti să o înţelegi. Arta de a privi un tablou trebuie socotită deci ca fiind arta de a aştepta înmodadecvat revelaţia lui. Ea are rolul unei simple discipline prealabile. E o gimnastică, un fel de a da ocol valorii, un fel de a o ţine de vorbă pînă se produce dezvăluirea ei.Arta de a privi un tablou nu ne oferă cheia picturii – cum ar pretinde un sumar pozitivism pedagogic –, ci doar un minim cod al bunei-cuviinţe, necesar unei întîlniri civilizate cu ea. Ebine să ştii, desigur, cu ce să începi atunci cînd te afli dinaintea unei capodopere şi cînd emoţia nu e încă destul de puternică pentru a-ţi arăta drumul. Dar analiza e cu atît mai bine condusă cu cît identifică mai iute inanalizabilul, cu cît e mai aproape de a se aboli pe sine. Amatorul de artă, ca şi specialistul vor trebui, de aceea, să înveţe simultan morfologia imaginii şi relativitatea acestei morfologii. Una fără cealaltă eşuează în didactică stearpă într- un caz sau în inarticulare sentimentală – în celălalt. Şi, oricum, amatorul de artă, ca şi specialistul vor trebui să renunţe definitiv la ideea că dialogul cu arta are drept ţintă Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES un contabilicesc act de evaluare. Ce vom răspunde totuşi acelora care ne somează să le explicăm cum se poate degusta un tablou? Le vom răspunde că somaţia lor e de tipul: ,,Explică-mi cum să mă îndrăgostesc!“. Că există, fireşte, o „regie“ a iubirii, o tactică şi o strategie a ei – ca în scrisorile priceputei Ninon de Lenclos –, dar că ele abia dacă pot tapisa anticamera Erosului. Înţelegerea artei, ca orice gest al iubirii, nu e o chestiune de metodă, înainte de a fi o performanţă a investirii de sine. Înţelegi cu atît mai bine o imagine cu cît conţinutul tău de viaţă şi de cultură e mai cuprinzător. Ea nu-ţi restituie decît propriul tău efort şi propria ta dimensiune. Prin urmare, într-un tablou vezi atîta cît ar putea şi el să vadă, dacă ar privi în adîncul tău. Restul e abuz retoric sau sistematică pentru belferi. Obsesia ,,obiectivităţii“, a justei evaluări, a criteriilor, atestă ambiţia (deplasată) a comentariului de artă de a trece în clasa ştiinţelor naturale, ceea ce îi poate conferi alura exactităţii, răpindu-i însă orice transparenţă şi dislocîndu-l din statutul său firesc: statutul de „ştiinţă a spiritului“. Despre obiectivitatea valorii, în speţă a frumosului, încercase şi Platon să afle ceva, în Hippias Maior . Dar încrîncenarea dialectică a filozofului sfîrşea, acolo, într-o aporie. Dialogul nu culminează cu o definiţie, ci cu o reverenţă dinaintea misterului. ,,Sînt tare grele cele frumoase“ – sună, voit sărăcăcios, ultimul său rînd. Închizînd cartea lui Jakob Rosenberg, mi-am spus că pe teritoriul în care Platon coboară, cu atîta simţ al răspunderii glasul, putea şi el – cunoscutul conferenţiar de la National Gallery din Washington – să păşească cu un dram de sfială în plus. * Jakob Rosenberg, Criteriul calităţii în artă , traducere de Gabriel Gafiţa, Editura Meridiane, București, 1980. (fragment din Ochiul și lucrurile de Andrei Pleșu, Editura Humanitas, 2023) Ceasul inițierii detabuizărilor făcuse să bată gongul deschiderii unei Cutii a Pandorei. Înveninarea a însoțit mereu, de atunci, lupta dintre adevăr și minciună, dintre adevăruri și falsuri, dintreoamenii separați de standarde etice antinomice: unii, care fugeau de răspundere și nu doreau să cedeze puterea – ceilalți, care doreau mai multă sinceritate, axiologie și meritocrație. O luptă canibală, care încă se dă într-o lume ce părăsise totalitarismele prin jocuri politice și militare suspecte și prin emanați, dar în care structurile de putere se înscăunaseră în mod histrionic și barbar, fără lustrație. Primele succese au fost însă înregistrate în anii 2005 și 2008, când România elaborează, prin comisii prezidențiale și participări științifice notabile, Raportul pe Holocaust și, respectiv, Raportul deCondamnareaComunismului . Puținii scriitori curajoși fuseseră, de fapt, cei care se sacrificaseră. Ne-am întâlnit, pe această scală a conștiinței. Farmec și adevăruri Imre Kertesz constatase că „ Farmecul deosebit al cărţilor lui Norman Manea stă în discernământul acestuia, în dezvăluirea, aproape cu puterea unei mărturisiri, a felului în care marginalizarea, permanentul refugiu, lipsa de patrie devin forme naturale pentru omul epocii noastre ”. Opera sa este rodul unei permanente trăiri a stării deprigoană dar și de fidelitate pentru rezolvarea conflictelor născute din contradicțiile rapide și accelerate ale modernității. Scriitorul Norman Manea rămâne atât un portretist al țării natale din perioadele ei tulburi, cât și un vizionar al șanselor de reparație și de reconstrucție. Bunul român se întâlnește fericit cu cetățeanul lumii. În lucrarea colectivă Le Grand Tour - Autoportrait de l’Europe par ses écrivains 8 , de Olivier Guez, Norman Manea prezintă – de data aceasta mai detașat –, și aproape teoretizând didactic, o Bucovină în care temele care polarizaseră cândva critica (teme ca naționalismul românesc radical și managementul trecutului și al traumelor istorice: Holocaust, Gulag etc.) apar în tonalități mai estompate. Din teme tragice și vii, ce afectaseră în epocă însăși existența autorului, ele au devenit acum istorie. Bucovina, ca placentă a literaturii române, și Cernăuțiul, ca Ierusalim cultural, dar și primejdia de a nu reacțona în fața ascensiunii extremismului xenofob și a vigoarei doctrinelor radicale: toate acestea devin, în eseul lui Norman Manea din volumul colectiv, semnale de alarmă în privința lumii de azi, ce este confruntată, din nou, cu aceleași amenințări. Moldova istorică, totuși,mustește de un spirit tradiționalist neschimbat. Un spirit ce face din nou victime. Un cunoscut istoric ce călătorise de la Bruxelles la Iași la un Colocviu Internațional remarca recent că a fost uluit să întâlnească în Universitate studenți ce încă susțin sus și tare că Antonescu nu a fost antisemit; tot el observă că Biserica Ortodoxă e tot mai târâtă pe panta extremismelor de dreapta, gestionând chiar publicații de orientare nu numai antimasonică sau anticomunistă, dar și antisemită sau antieuropeană. 8 Guez, Olivier, Le Grand Tour - Autoportrait de l’Europe par ses écrivains , Grasset, Paris, 2022, pp.171-184. Literatura universală prin vadul limbii române Norman Manea a rămas mereu în dialog cu România natală și cu limba română. Exilul său este, după cum singur recunoaște, o traumă și un privilegiu, în același timp. A adus Bucovinei natale mult bine și nenumărate daruri. Dar actuala galerie de intelectuali și lideri ai zonei nu s-a ridicat la nivelul de conștiință și de stil al personalității unui fiu genial al locului, care înseamnă deopotrivă valoare, libertate și demnitate. Probabil, reîntâlnirea gânditorului și scriitorului Norman Manea cu inima locurilor natale sevaproduce îngenerațiaurmătoare – generația altor exilați alungați de acasă, la fel ca marele scriitor sucevean – , și care va reveni la vatră după ce va fi primit botezul universalității, numai după ce a rătăcit întristată și disperată prin lume. Abia această generație va ști să prețuiască faptul că Norman Manea este unul dintre cei mai importanți și autentici autori ai României din toate timpurile, fiind printre scriitorii cei mai traduși din limba română (în care scrie) în toate limbile de circulație internațională, candidat susținut oficial de România pentru Premiul Nobel pentru Literatură (alături deMircea Cărtărescu, Varujan Vosganian sau Nicolae Breban). Născut înBucovina, la Suceava, unde șocurile absurdului (cf. Leon Volovici) l-au urmărit pas cu pas și unde i s-a refuzat recunoașterea academică și scena publică ( nimeni nu-i profet în țara lui , îmi spunea scriitorul, la despărțire, pe 19mai 2016), NormanManea a dus în lume un notabil mesaj umanist și o operă excepțională, atât ca scriitor, cât și ca Om. Literatura universală prin vadul limbii române i-a devenit adevăratul destin și exilul ca acasă . *** Norman Manea ... (continuare din pagina 7) a ne ajuta sa luptam impotriva acestei mentalitati imprimate de “cuptorul cu microunde”. Nu ma intelege greșit, ma bucur pentru cuptorul cu microunde. Sunt incantat de cartofii la microunde. Dar nu așa vedem crescand si valorificandu-se viata creștina. Sa invatam din cifrele reale ale Bibliei pentru ca a cauta pe Domnul și a lupta pentru bine, necesita timp. Ni se poruncește „sa creștem in harul și cunoașterea Domnului” (2 Petru 3:18), nu sa ne transformam spontan. Isus spune pilde pentru a ne invata sa „ne rugam mereu și sa nu ne pierdem inima” (Luca 18:1). Pavel ne indruma sa continuam sa semanam acea samanta buna și sa nu obosim, pentru ca „la vremea potrivita vom secera, daca nu ne dam batuti” (Galateni 6:9). Sa nu ne plictisim asadar si nici sa nu ne batucim sufletul in a face cee ace este bine. Dumnezeu vede si raspunde. Emanuel C. Pavel , Vancouver BC, Canada Viteza nu-i un atribut teologic (continuare din pagina 6)