Romanian Times | Februarie 2024

Cultură 9 Viciile unui muzeu inexistent de Andrei PLEȘU Sîmbăta trecută, pe TVR Info, am văzut un documentar intitulat Ucraina 1933: recoltele foametei (regizor Guillaume Ribot). „Eroul” este jurnalistul galez Gareth Jones, fost consilier al premierului britanicDavid LloydGeorge, trimis în 1933 la Moscova, de ziarul unde lucra, pentru a afla adevărul despre foametea din Uniunea Sovietică.GarethJonespătrundeclandestin în focarul din Ucraina al crizei (cunoscut ca „Holodomor”, ucidere prin înfometare), cu circa zece milioane de victime, rezultat al „industrializării” și „colectivizării” ordonate de Stalin. Holodomorul a fost, între timp, începînd din 2006, recunoscut ca „genocid” de 34 de state membre ale Parlamentului European și de 35 din cele 50 de state ale SUA. Gareth Jones furnizase lumii întregi informații precise despre dezastru, dar fusese contrazis de un alt ziarist, Walter Duranty, șef, vreme de 14 ani, al biroului de presă din Moscova al faimoasei gazete The New York Times. În Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES Ucraina și, în general, în URSS – spunea Duranty – sînt probleme, dar nu se poate vorbi de „ foamete”, ci doar de greutăți survenite în procesul de colectivizare. „Nu se poate face omletă – spunea, inspirat, Duranty – fără să spargi ouă”… Documentarul de sîmbătă mi-a amintit de o serie de „ambiguități” apusene față de politicașidepoliticieniiruși, fațădeextrema stînga în general. Și față de o anumită tabără de comentatori. Holocaustul e admis – evident, cumaximă, incontestabilă, îndreptățire – ca monstruozitate, dar Holodomorul și toate crimele din Gulagul comunist sînt judecate mai nuanțat… Tipic este și deznodămîntul documentarului de sîmbătă seară: Gareth Jones sfîrșește asasinat, la 30 de ani, undeva în Mongolia, unde voia să documenteze invazia japoneză asupraManciuriei.Autoriiasasinatului sînt, se știe, ofițerii NKVD. Walter Duranty, cel care îl contrazisese pe Jones, capătă însă, în 1931, premiul Pulitzer (care nu i se retrage nici după ce se admite că pledoaria lui anti- Jones fusese falsă). Totul mi-a reamintit, între altele, de o dezbatere născută la noi în toamna lui 2014 cu privire la propunerea PDL privind necesitatea înființării unui Muzeu al Comunismului în București. Cu acea ocazie, am scris și publicat articolul de mai jos. Îl reiau… Ziua Constantin Brâncuși, marcată în reprezentanțele ICR Sursa: icr.ro Evanghelia ofera acesta speranta de transformare pentru toti oamenii. Este disponinbila de Ziua Marmotei in 2024 si in fiecare zi ulterioara. Pursisimpludoaradeveniconstientdeunspiritmorocanos nu va produce niciodata transformarea radicala necesara. Numai recunoasterea faptului ca fiecare pacat merita mânia si blestemul lui Dumnezeu atât in aceasta viata, cât si in cea care va veni, cu un adevarat spirit de pocainta si intristare, impreuna cu intoarcerea de la pacat si cautarea la Isus pentru iertarea totala a tuturor vinovatiilor/pacatelor poate aduce transformarea necesara. Dar atâta timp cât oamenii isi fac un dumnezeu simpatic, facil si se prezinta ca salvatori ai altor pacatosi, eliberarea de sub influenta pacatului nu se va intâmpla niciodata. Ziua Marmotei nu evalueaza corect nici vremea si nici sufletul uman. Fie ca adevarata Evanghelie sa continue a fi difuzata tuturor oamenilor, inclusiv celor ce apartin unei culturi corupte asa cum se gaseste astazi si in NorthAmerica. Emanuel C. Pavel – Vancouver BC, Canada Marmota pare simpatică dar nu ajută sufletul (continuare din pagina 6) Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alții n-ar fi, de asemenea, înclinați să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinații o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm și ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare. „Drobul de sare” al ultimelor săptămîni este muzeul, încă inexistent, al comunismului. N-avem nevoie de existența lui ca să-l judecăm, să-l psihanalizăm, să-l transformăm într- un soi de „bau-bau” ideologic și politic. Proiectul, atît cît e, ne sperie, ne indignează, ne îndeamnă la ironii fine, la avertismente corecte politic, la asociații infamante. E o afacere „electorală”, „comercială”, „revanșardă”, „dogmatică”, cu „pretenții hegemonice asupra trecutului”, o șmecherie care „să stigmatizeze credința în progres”. Inițiatorii sînt somați să nu pună accentul pe „victimizare” și „moralizare”, să arate și „realizările”, să fie „non-partizani”, să includă în expunere și alte totalitarisme (căci „comunismul nu e o perioadă istorică excepțională”). Se fac analogii cu muzeele despre sex din Occident, se vorbește de „bungee jumping” sau de „reenactment porno” (într-un articol al cărui autor invocă „gaze” -ul aristotelic, vorbește de „semnul supsonului” spune „kalokagation” în loc de „kalokagathon” și „transcendental” cînd vrea să spună „transcendent”). Pe scurt, nu ducem lipsă de „analiști” ingenioși, „branșați”, bătăioși, haioși, „științifici”, bine plasați axiologic, siguri de ei, oameni ai viitorului, care putem pentru ca să zicem că le aparține. În ce măsură e nevoie de un „muzeu al comunismului” s-au întrebat însă și alții, pe alte plaiuri, unde „logica puterii”, influența malefică a lui Băsescu, a lui Baconschi, Tismăneanu și Stanomir, anchiloza anticomuniștilor înrăiți și a conservatorilor expirați nu a ajuns (deocamdată). În volumul LVIII, nr. 7, din aprilie-mai 2011, The New York Review of Books publică, pe trei pagini mari (46, 47, 48), o recenzie, semnată de Michael Scammell, pe marginea a patru cărți de curînd apărute: Voices of the Gulag , editată de Aleksandr Soljenițîn (Northwestern University Press), Gulag Voices: An Anthology , editată de Anne Applebaum (Yale University Press), The Victims Return: Survivors of the Gulag After Stalin de Stephen F. Cohen (Publishing Works) și Gulag Boss: A Soviet Memoir de Fyodor Vasilievich Mochulsky (Oxford University Press). Iată ce spune, în concluzia recenziei sale,Michael Scammell: „Nu există nici unmotiv pentru care istoria și literatura Gulagului să nu fie mai amplu și mai sistematic studiate și să nu fie comemorate în lumea apuseană. Statele Unite au un Muzeu Memorial al Holocaustului care include, pe web, peste șaizeci de centre în întreaga lume, dintre care 24 pe teritoriul american (pe lîngă «centrala» din Washington) și unul în Rusia. De ce nu s-ar institui, în Statele Unite, și un Muzeu al Gulagului, alături de un program de cercetare la o universitate de prestigiu – Yale, de pildă, care a publicat o cantitate enormă de material relevant pe această temă?”. Pentru cine nu știe, dl Scammell e profesor la Universitatea Columbia, traducător în engleză al lui Dostoievski, Tolstoi, Nabokov și Soljenițîn, autor al unor celebre monografii (Arthur Koestler, între altele), vicepreședinte al PENClubului, laureat al mai multor premii literare și colaborator frecvent la The NewYork Reviewof Books , The New York Times Book Review și The New Republic , publicații pe care nimeni nu le poate suspecta de conservatorism dextrogir. Care va să zică, ideea unui muzeu al comunismului nu pare, în Statele Unite, atît de periculoasă. De altfel, încă din decembrie 1993, Congresul american a emis un act, semnat de președintele Clinton, care să facă posibilă construcția unui memorial național, dedicat – spune documentul – celor 100.000.000 de victime ale comunismului. Un efect al acestui document este constituirea unui Muzeu Global al Comunismului online, cu un consiliu de conducere internațional din care fac parte Václav Havel, LechWalesa, Árpád Göncz, V. Landsbergis, Vl. Bukovski, ba chiar și Emil Constantinescu. Actul constitutiv al instituției vorbește despre scopul ei de „a educa generațiile viitoare” prin cunoașterea „atrocităților trecute și prezente comise de comunism”. Dar asta e în America, care a fost scutită de experiența comunistă. Noi, care am încasat-o aproape o jumătate de secol, sîntem mai moderați, ma înțelepți, mai „non-partizani”. Noi încă n-am reglat chestia cu Carol al II-lea... portughez Rui Sanches. Din perspectiva artistului portughez Rui Sanches, Constantin Brâncuși a fost unul dintre principalii adepți și critici ai sculpturii occidentale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În opera sa găsim, într-un mod inovator, câteva dintre principalele caracteristici care ar transforma arta sculpturii într-una dintre celemai avansate ale secolului XX. Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia organizează marţi, 27 februarie 2024 , în Sala de Conferinţe din Palatul Correr, Veneția, conferinţa „ Brâncuşi. Pasărea în văzduh: de la cânt la zbor, magia în plină creaţie ”, susţinută de Doina Lemny – doctor în istoria artei, muzeograf–cercetător la Muzeul Naţional de artă modernă – Centre Pompidou din Paris și co-curatoare a celor şapte expoziţii tematice laAtelierul Brâncuşi din 1998 în 2002. Institutul Cultural Român de laTelAviv va organiza la sediu, în data de 29 februarie 2024 , o seară dedicată sculptorului Constantin Brâncuşi şi înmemoria regizorului Pavel Constantinescu / Ben Iosef Pavel. Vor fi proiectate două filme de scurt metraj regizate de Pavel Constantinescu intitulate: Procesul Păsării – documentar despre procesul intentat de Constantin Brâncuși autorităților americane care au cerut taxe vamale pentru opera sa în bronz Pasărea Măiastră considerând că este un echipament industrial și Ovoidul – scurtmetraj, despre sculptura omonimă a lui Constantin Brâncuși, care explică câteva dintre caracteristicile acestei forme ce apare și în alte sculpturi ale maestrului și face parte din ciclul de filme documentare „Brâncuși”, realizate de studioul cinematografic „Alexandru Sahia”, în 1971. Institutul Cultural Român de la Bruxelles , în colaborare cu Ambasada României în Marele Ducat al Luxemburgului, Ambasada Republicii Franceze în Marele Ducat al Luxemburgului și Institutul Francez din Luxemburg, va organiza dezbaterea „Brâncuși, Duchamp și Steichen – Trei prieteni uniți în lupta pentru arta modernă”. Evenimentul se va bucura de participarea a două personalități marcante din domeniu – Doina Lemny – doctor în istoria artei, muzeograf-cercetător la Muzeul Național deArtăModernă – Centre Pompidou din Paris și Paul Lesch – doctor în științele comunicării și specialist în colecțiile Steichen, în cadrul Ministerului Culturii din Luxemburg. Cei doi oratori vor aborda prietenia îndelungată dintre cei trei mari artiști, ale căror lucrări revoluționare aumarcat arta secolului XX. (continuare din pagina 4)