Romanian Times | Martie 2024

Cultură 9 Cum trebuie să fie un președinte de Andrei PLEȘU Am scris (și publicat) articolul de mai jos în 2014, cu prilejul alegerilor prezidențiale. După zece ani, mi se pare încă util... Și mă tem că voi avea motive să-l reiau și peste cinci, și peste zece ani. Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES Am fost invitat de cîteva ori, în ultima vreme, sărăspundlafoarteactualaîntrebare: „Cum trebuie să fie un președinte?”. M-am eschivat. Întrebarea nu e lipsită de legitimitate (mai ales în contextul de- acum), dar are un „ce” romantic sau, în orice caz, nerealist. Ne ajută în vreun fel dacă încropim un portret ideal al celui de care avem nevoie? Ne ajută în vreun fel dacă facem o listă de însușiri optime, de înzestrări maximale ale „conducătorului” absolut?Vafi imposibil să le găsimîntrunite într-un singur om și vom sfîrși, inevitabil, în dezamăgire și derută. Nu poți vota o țintă de neatins. Bine, ni se va răspunde, dar poți vota pe cineva care se apropie cel mai mult de ținta propusă. Nu mi se pare. Nu votezi statui, dar nu votezi nici cópii – mai puțin reușite – ale unor statui. În plus, un președinte bun e „bun” în funcție de context. Președintele unei perioade de prosperitate și calm trebuie să fie altfel decît președintele unei perioade de criză. Președintele potrivit pentru o țară asiatică nu e neapărat potrivit pentru Germania. Ca să nu mai spunem că președintele care mi- ar plăcea mie sau dumitale e, cu siguranță, altfel decît președintele care ar plăcea altor concetățeni ai noștri. Să propunem, deci, „modele de succes” istorice? Are vreun sens să spunem: ne-ar trebui un George Washington, unRichardvonWeizsäcker, un François Mitterrand sau un Václav Havel? De unde să-i luăm? Porniți pe calea aceasta a căutării de Feți-Frumoși, de „portrete- robot” întrupate, de soluții perfecte, vom sfîrși prin a nu mai merge la urne. Mai realist este, cred, să ne întrebăm ce e de ales din „oferta pieței”. Nu să umblăm după himere, ci să facem oarecare ordine în peisajul – destul de neconvingător, dacă nu direct promiscuu – la care sîntem „condamnați”. Sigur că, nici în acest caz, opiniile personale nu au cum să fie unanime. Dacă e, totuși, să fac – pornind de la realități – un inventar (privat) de calități preferabile și de defecte inacceptabile, aș putea risca două-trei fraze. N-aș vrea să am un președinte care nu are în spate nici o performanță profesională notabilă. N-aș vrea să am un președinte despre care să nu știu la ce se pricepe de fapt. N-aș vrea să am un președinte care a făcut, o dată sau demai multe ori, proba lipsei de onestitate. N-aș vrea să am un președinte fără experiență de viață și de oameni, necopt, sigur de sine fără temei,mîndrucă epreședinte, ros de ambiții impure și de parvenitism. Aș prefera un președinte decent, modest fără ostentație, bine educat, cordial, așezat corect între gravitateși umor (darneiubitorde trivialități suburbane și de retorsiuni mitocănești), un președinte cu respect pentru reguli (juridice, morale, comportamentale), capabil să se exprime onorabil în măcar două limbi de circulație europeană, incapabil de ură, lipsit de pasiunea îmbogățirii, de orgolii juvenile (sau pre-senile), de egolatrie. Nu cred în „eroi salvatori”, în „Cum nu vii tu, Țepeș doamne?”, dar nici în„săraci și cinstiți” care tolerează uncheșește dezmățul din jur. Nu vreau un președinte care să apară prea des la televizor, dar nici unul care se exprimă monosilabic. Nu vreau un președinte pe care îl amuză să provoace scandal, dar nici unul inexpresiv, al cărui discurs să se irosească într-o mecanică previzibilitate. Pe scurt, aș vrea un președinte civilizat, un domn afabil, bine informat și bine orientat în plan geopolitic, demn de încredere și de respect, apt să stîrnească interesul și simpatia interlocutorilor străini. Nu mă deranjează să am un președinte din zona minorităților. Pretind însă să știe bine românește și să cunoască participativ cultura și tradițiile țării pe care o reprezintă. Nu mă deranjează să am un președinte- femeie. Dar numă încîntă nici combinațiile de zînă și amazoană, nici feminitatea de tip sabie, halucinată de radicalități nemiloase. Prefer firile neîndurător de bune, iradierea tonică a unui permanent surîs interior, darul de a nu te lua (prea) în serios. Detest demagogia din speța caragialianului Coriolan Drăgănescu, patriotismul de paradă, evlavia de partid și de stat. Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale. M-am săturat să văd politicieni care intră în cursă doar pentru a se răfui cu „băsismul” sau doar pentru a-și obloji, oportunist, o falsă imagine de sine. Nu mai vreau „reformatori” incolori, nu mai vreau războinici de mucava. O să ziceți că, pînă la urmă, tot la un „portret ideal” am ajuns. Se poate. Dar l-am făcut trăgînd cu ochiul la ce se vede… Iar dacă îmi veți reproșa lipsa referințelor concrete (deși pe unele le veți fi bănuit), vă voi da satisfacție cu următoarea încheiere: entuziasmat nu sînt de nici unul din candidații care și-au anunțat pofta de președinție. (...) Bolboroseala hipnotică a ideilor false Există cărți, mai ales operele literare, dar nu numai acestea, iubite pentru frumusețea lor. Cele mai demne de iubit sînt cele care dau ființă în paginile lor frumuseții adevărului. Ca și locurile de pelerinaj, aceste cărți sînt locuri privilegiate ale căutării, descoperirii și regăsirii de sine și ale rosturilor comunității. Acțiunea umană. Un tratat de economie de Ludwig von Mises este o asemenea carte. Versiunea în limba română, o performanță care face posibilă arta traducerii ca artă literară chiar în cazul unei lucrări economice, datorată lui Gabriel Mursa și Dragan Stoianovici, publicată la Editura Curtea Veche în 2018, în colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României”, este însoțită de o introducere („Capitalismul ca formă a civilizației“), scrisă cu aceeași forță de atracție a frumuseții adevărului de Horia-Roman Patapievici. Întreaga carte este o dovadă că adevărul învinge vremurile. Un fragment din această dovadă este la fel de actual ca atunci cînd a fost scris. „Masele, mulțimile de oameni obișnuiți nu elaborează nici un fel de idei, nici bune, nici proaste. Ele doar aleg între idei elaborate de liderii intelectuali ai omenirii. Dar această alegere a lor este hotărîtoare și ea determină mersul evenimentelor. Dacă masele preferă niște doctrine proaste, nimic nu poate împiedica dezastrul. Filosofia socială a Iluminismului nu și-a dat seama de pericolele pe care le poate genera dominația ideilor false. Obiecțiile formulate de obicei împotriva raționalismului economiștilor clasici și a gînditorilor utilitariști nu sînt îndreptățite. În doctrinele lor există totuși un neajuns – asumpția optimistă că ceea ce e rațional va triumfa pentru simplul motiv că este rațional. Ei nu s-au gîndit niciodată la posibilitatea ca opinia publică să îmbrățișeze false ideologii a căror realizare să dăuneze binelui și bunăstării și să destrame cooperarea socială. Astăzi este la modă să fie desconsiderați gînditorii care au criticat încrederea filosofilor liberali în omul de rînd. Or Burke și Haller, de Bonald și de Maistre au acordat atenție problemei esențiale neglijate de liberali. Ei au fost mai realiști decît adversarii lor în judecarea mentalității maselor”. Ideile false sînt periculoase pentru că nu lasă lucrurile să meargă de la sine, potrivit naturii lor. Încrederea în rațiunea umană nu este echivalentă cu încrederea în natura lucrurilor. Argumentele pot susține adevărul sau minciuna, ele pot fi riguros logice sau falacioase. Înainte de a fi armele unei acțiuni iraționale, ideile false sînt produsul unei rațiuni insuficiente. Remediul nu este neîncrederea funciară în rațiunea umană, ci recursul circumspect la instrumentele acesteia pentru a împiedica acreditarea ideilor false ca axiome ale gîndirii și practicii politice și ca fundamente ale sistemului de drept. Avantajul regimului politic al democrației constituționale este echilibrul just dintre normele procedurale care guvernează jocul politic și normele care consacră valorile demnității, libertății și siguranței persoanei. Acest echilibru este garanția mersului firesc al lucrurilor. Cît timp echilibrul se păstrează, agresiunea ideilor false poate fi stăvilită. Vulnerabilitatea regimului politic al democrației constituționale, care a permis ascensiunea regimurilor totalitare în perioada interbelică, este toleranța excesivă față de agresiunea ideilor false, pînă în punctul în care acestea folosesc procesele electorale pentru a lua în stăpînire instituțiile Puterii. Din acel moment crește exponențial riscul ca ideile false să fie adoptate ca axiome ale organizării politice. Deși, în zilele noastre, discursul instituțional european afirmă că toleranța are limite și că intoleranța trebuie să fie tratată cu intoleranță, eficiența acestui tip de discurs este redusă, cît timp nu este însoțit și de acțiuni instituționale ferme împotriva celor care promovează intoleranța, adică a acelora care cred că mersul firesc al lucrurilor poate fi înlocuit cu forțarea acestora în direcția ideilor false. Este adevărat că programele și îndeosebi practicile politice ale partidelor care constituie establishment- ul național și comunitar în spațiul geografic al Uniunii Europene sînt ele însele minate de idei false, care au șubrezit încrederea cetățenilor în șansele de a avea o bună guvernare, cu rezultate comensurabile pentru rezolvarea problemelor cotidiene. Dar oricît de mari, de multe și de justificate ar fi reproșurile la adresa lor, aceste partide nu au acționat direct împotriva principiilor și valorilor democrației constituționale. Oricît de importante ar fi provocările cotidiene cu care se confruntă cetățenii, provocările pe termen mediu și pe termen lung sînt cel puțin la fel de importante. Pierderea libertății și renunțarea la demnitatea și siguranța persoanei sînt costuri uriașe, mult mai mari decît cele necesare pentru apărarea acestor valori. Comoditatea lîncedă, lașitatea, complicitatea cu agresorii sînt cele mai păguboase atitudini, chiar și pe termen scurt. Pentru a se reabilita în fața cetățenilor, autoritățile naționale și cele europene trebuie să schimbe nu doar metodele, ci și concepția de guvernare, în toate componentele ei: culturale, economice și de securitate internă și externă. Dacă nu își consolidează capacitatea de apărare împotriva manipulărilor și a actelor de intoleranță din plan intern și împotriva agresiunilor externe, nu numai Uniunea Europeană, ci și statele membre, în egală măsură, se pot destrăma în viitorul nu prea îndepărtat. Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false. Pentru ca lucrurile să meargă în mod firesc, trebuie să fie descurajați cei care, sub vraja ideilor false, împing lumea, inclusiv prin război și acțiuni teroriste, spre destinații nefirești. de Valeriu STOICA Sursa - Dilema veche