Romanian Times | Mai 2024

Cultură 9 Trei cuvinte ale Părintelui Scrima de Andrei PLEȘU Sursa - Dilema veche ROMANIANTIMES În preajma sărbătorii pascale, îmi amintesc, uneori, de cîteva „înțelepciuni“ pe care le datorez Părintelui Andrei Scrima. E un mod de a rămîne în dialog cu dînsul și de a retrăi regretul că n-am apucat să-l întreb tot ceea ce aveam de întrebat. Acum, fiindcă ne aflăm sub semnul Învierii, îmi revine în minte modul apăsat în care P. Scrima rostea numele Domnului în versiunea: „Dumnezeu Cel Viu“. Evident, „Cel Veșnic Viu“, „Cel Nemuritor“, „Cel fără încetare și integral Prezent“. Dar: „Viu“ ca o Persoană, nu – cum încearcă să-l „raționalizeze“ inteligența modernă – ca un „principiu“, ca o „energie“, ca o instanță nebuloasă (de tipul „trebuie să fie ceva, undeva, în infinit“). Pe de altă parte, „Persoană“, nu „Personalitate“! Adică nu întrupare cvasi-administrativă a unei „autorități“ prepotente, care distribuie sever pedepse și iertări și care trebuie „omagiat“ cu un amestec de teamă și lingușeală, cum procedăm, adesea, cu „autoritățile“ lumești. „Viu“, pentru că Își trăiește nu doar viața Sa, ci și pe aceea a creaturii Sale. Ne-a făcut „după chipul și asemănarea Sa“, dar, ca să ne facă părtași la eternitatea Sa, a acceptat să Se facă și El, prin Întrupare, după chipul și asemănarea noastră. Adică să asume și experiența suferinței, a limitei, a morții. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, trece prin toate astea și ne ajută, astfel, să le integrăm „vieții“, vieții depline, în toată bogăția, patosul și misterul ei. „Dumnezeu Cel Viu“ înseamnă, așadar, o instanță care nu Se mulțumește cu absolutul vieții Sale, ci vrea să includă în plenitudinea Sa și precaritatea vieții noastre: se identifică, sacrificial, cu „viața“ omului, pentru a îngădui omului pe care l-a creat să se identifice cu viața Sa, să fie preluat în metabolismul veșniciei. Unalt cuvînt folosit deP. Scrima, cuunvădit subton polemic, era cuvîntul „ortopraxie“, desemnînd un soi de proastă înțelegere a „ortodoxiei“. E de la sine înțeles că ritualul, faptele bune, respectul soroacelor sacre și al tradiției, pe scurt „lucrarea“ neîncetată, aplicată, harnică, în orizontul credinței, constituie, laolaltă, un sine qua non al vieții religioase. Dar sînt cam mulți aceia care reduc trăirea duhovnicească la executarea zelos mecanică a cîtorva gesturi și se socotesc îndreptățiți, în mod vanitos, să se creadă cu un picior în Rai, strict pe baza unei discipline funcționărești. A face fapte bune trăgînd cu ochiul la recompensa finală, a lupta aprig pentru o dușcă de apă sfințită, a defila pios dinaintea moaștelor și a păzi, conștiincios și mulțumit de sine, „regulamentele“ vieții „îmbisericite“ nu e, neapărat, o garanție de desăvîrșire lăuntrică. Credința – o vedem mai ales în preajma sărbătorilor – alunecă, prea des, în gesticulație de suprafață, în „conformitate“ superstițioasă, în procedură de tip magic, prin care se negociază umil cu Dumnezeu, în vederea obținerii unor beneficii imediate sau transcendente. Se mizează pe o „culegere“ de binefaceri, dar o culegere fără re-culegere, fără discernămînt. Misterul ajunge un simplu cod al „bunelor maniere“, „ascultarea“ autentică devine o interesată captatio benevolentiae , un fel de a te gudura, lucrativ, pe lîngă cei mari sau, direct, pe lîngă „Cel Mai Mare“. Ortodoxia se dispensează de „doxă“: îi e de ajuns „ortopraxia“… În sfîrșit, o a treia temă mereu invocată de Părintele Scrima era legată de căderea într- un păcat pe care îl socotea extrem de grav: păcatulinstalării .Epăcatulcelorpentrucare „credința“ este suspensia interogativității, a căutării, a treziei spirituale. Au adevărul la butonieră, au viața veșnică asigurată, nu mai au nevoie de „cale“. Pot adormi liniștiți, în confortul îndreptățirii de sine. Au înțeles, știu, sînt posesorii unei sacoșe de certitudini, de natură să facă din orice tatonare, din orice criză interioară, din orice insomnie, pură pierdere de vreme. Despre ei spunea Cioran că se comportă ca „les nouveaux riches de l’Absolu“ . Au ajuns în posesia unei mari averi, dar se comportă ca niște parveniți. Din nefericire – o spun nu fără teama de a-mi sminti semenii –, există mulți preoți care, fără să- și dea seama, sînt prea „bine așezați“ ca să mai poată înțelege tulburarea „oamenilor obișnuiți“: sînt edificați, sînt aproape sfinți (chiar dacă, mîndri de propria lor „virtute“, invocă adesea, retoric, „păcatele“ proprii). Au răspunsuri gata făcute la orice întrebare, se irosesc în predici previzibile, repetă, cu voce standardizată în cheia evlaviei feciorelnice, aceleași sentințe și „îndrumări“ pe care le-am auzit cu toții de mii de ori și din care, tocmai de aceea, nu ne mai alegem cu nimic. Un nou „limbaj de lemn“ bîntuie prin ograda Bisericii noastre. Și o nouă specie de „activiști“, pentru care nu persuasiunea adevărată, nu compasiunea sinceră, nu „împreuna- căutare în același întuneric“ (altă expresie folosită, nu o dată, de P. Scrima) contează, ci postura triumfalistă, superior pedagogică, oficiul suveran al salvatorului de suflete, dăscăleala plină de platitudini, irosirea Cuvîntului în cuvinte, sentimentalismul de romanță „eschatologică“. Acestor inși fericiți, „rezolvați“ duhovnicește, le-ar prinde bine să recitească Psalmii, Cartea lui Iov, Ecleziastul și multe alte texte biblice, în care, pe lîngă glasurile glorificării, ale devotamentului, ale slujirii și nevoințelor de tot soiul, se aude și glasul tulburării lăuntrice, al speranței șubrezite, al „îndrăznelii“ de a sta de vorbă, riscant, cu Dumnezeu. Credința e, esențialmente, „a fi pe cale“, a căuta, a aștepta marea întîlnire, a nu moțăi suficient, în convingeri de împrumut. Adică a refuza orice „instalare“, a te confrunta, dramatic, cu singurătatea imanenței (xeniteia) , a avea mereu în minte și în inimă pasajul din Evanghelia după Marcu, 9, 24: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!“. Restul e protocol… Omul Dincolo de Sine (continuare din pagina 6) ca să nu păcătuiască. Ceea ce, prin sitemul valoric divin, era o urâciune, a devenit “frumos” prin prisma sistemului valoric alterat. Ceea ce, prin sistemul valoric divin eramenit distrugerii a devenit ceva de râvnit prin sistemul valoric compromis. Vedeți cât de relativi devin termenii când noțiunea de absolut se diminuează? Urâciunea văzută ca frumos! O, de câte ori nu ne delectămcu ceea ce ar trebui să fie fructul oprit pentru noi? De câte ori nu ne lăsăm furați de “valorile” Hollywoodului? Întrebați-l pe David despre cât de amar este fructul contemplării. Cât ar fi dorit el să reîntoarcă pendula timpului pentru ca ceea a săvârșit el să nu se fi întâmplat niciodată! 3. Poftirea. Poftirea nu poate fi evitată atunci când furați de contemplare valorilor false ne-am alterat propriul sistemde valori. Garda sau mijloacele noastre de apărare împotriva căderii deci a conformării cu lumea dispar. Devenim astfel victimele slabiciunilor omenești iar bătaia acestei căderi este cu mult mai lungă. Nu numai că ființa noastră ca individ, nu numai “cortul” sau familia ci adunarea sau poporul lui Dumnezeu devin victime. Este de mirare că trăim o viață atât de săracă în roade? Este de mirare că familia se clatină? Este de mirare că din ce în ce mai puțini primesc mărturia noastră și poporul lui dumnezeu descrește în număr și în statură? 4. Păcatul ascuns. Așa zisul păcat ascuns este o noțiune falsă. Păcatul nu numai că nu poate fi ascuns dar poate să fie trămbița de aramă prin care diavolul aruncă vina peste copii lui Dumnezeu. Nu vă înșelați: mai devreme sau mai târziu, viermele care îți roade neprihănirea și bunul nume va provoca o cangrenă în cortul tău și chiar în adunarea din care faci parte. Aceste trepte ale căderii, dacă le pot numi astfel, sunt indentice cu cele pe care Scriptura ni le descrie în 2 Samuel capitolul 11. La fel ca în cazul luiAcan, tot poporul a suferit. Prin păcatul lui, David a adus boala și sabia peste Israel. Unitatea întregului a fost compromisă prin păcatul unuia singur. Îmi aduc aminte de bunicul meu care obișnuia să spună: o mie nu pot strânge cât poate unul să risipească… revizionista si ofera credibilitate teologiilor progresiste in jurul problemelor de sex si gen.Am spus pare de inteles nu si de acceptat. Pentru ca biserica sa navigheze pe furtuna socio-culturala in care curente ideologice izbesc din toate partile va fi util a intelege ca dupa cum nici renuntarea in fata preceptelor marxist progresiste nu este un raspuns - nici mania, disperarea si extremismul politic nu reprezinta o optiune viabila. Biserica este batuta de vanturi si de dreapta si de stanga dar nu trebuie sa se incline nici la dreapta si nici la stanga. Se va schimba vantul înapoi? Cand alergam prin vecinatate stiam ca ruta se va schimba si voi avea o perioada de pauza in care vantul isi va schimba directia. Asta ma ajuta sa raman in traseu si sa inteleg ca totul este pentru un interval. Cat de mult va dura acest timp al vantului in fata? Nu stiu, poate cateva decenii. Asta nu înseamna ca nu vom vedea roadele Evangheliei în tot acest rastimp si ca oamenii nu-L vor recunoaste pe Dumnezeu. Minunile vor continua sa existe la toate palierele. Pentru ca Dumnezeu a mantuit oameni în orice timp si cultura si noi suntem chemati sa predicamEvanghelia cand vremurile sunt bune si vremurile nu sunt atat de bune (2 Timotei 4: 2). Cred ca biserica va trebui sa isi ajusteze ritmul si sa se pregateasca sa continue cursa într- un vant ce va batea contra. Nu cred ca va fi usor. Nu vom fi aplaudati de liderii politici si legislativi ai natiunilor noastre occidentale. Sa nu visam ca o schimbare politica va aduce cerul pe pamant. Cu toate constrangerile sa continuam sa alergam cursa pe care trebuie sa o facem. De fapt, asta citim în Evrei 12, nu-i asa? Cu perseverenta, fiind constienti de impotrivirile de afara cat si din inima noastra (pacatul ce atat de lesne ne incurca si infasoara). Pe drumul acesta avem un antemergator – Domnul Isus Christos – care a alergat cursa si a terminat-o, castigand premiul suprem si ai carui martori atat în Vechiul cat si în Noul Legamant marturisesc despre rezistenta la un curent potrivnic care ne va ajuta sa terminam totul cu bine. Emanuel C. Pavel, Vancouver BC, Canada Vântul bate încotro vrea … (continuare din pagina 6) VA URMA