Romanian Times | Iulie 2024

Cultură 9 Arhivă epistolară ÎPS Antonie Plămădeală de Andrei PLEȘU LaPăltiniș,„axa”ConstantinNoicaafostdestinalăprineaînsăși, dar și prin diversitatea îmbogățitoare a iradierilor ei. „Grupul păltinișean” a stimulat numeroase contacte umane, prietenești, spirituale cu o mulțime de contemporani în netrecătoare trecere prin stațiunea montană de lîngă Sibiu. Cîndva, amploarea și policromia „grupului” vor trebui reconstituite... Un personaj esențial al peisajului spiritual păltinișean a fost și rămîne Înalt Preasfințitul Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului și Arhiepiscopal Sibiului, adeseaprezent laSchitul locului, îndialog ROMANIANTIMES Andrei Pleșu către ÎPSAntonie Înalt Preasfinția Voastră, Invitația pe care ne-ați făcut-o cu prilejul ultimei întîlniri de la Schit (Schitul de la Păltiniș, n.m., A.P.) ne onorează și ne inhibă: ne-ați lăsat să credem că am putea, prin întrebările noastre, să stimulăm, într- un fel sau altul, proiectul Scrisorilor către Teognost , un proiect la care, eu cel puțin, am început să mă raportez ca la un proiect propriu. Firește, Scrisorile ... pot prinde corp și fără noi. Invitația ÎPSVoastre emai curînd o formă de generozitate și, pe de altă parte, un gest simbolic, de multă vreme necesar în cultura românească. Biserica, printr-un înalt reprezentant al ei, înțelege, iată, să redeschidă dialogul, îndeobște zădărnicit, cu intelectualitatea veacului. Cum s-a zădărnicit acest dialog? Îndrăznesc să spun că din vina ambelor părți. Camdupă 1848, intelectualitatea autohtonă a tranșat, cu unele excepții, chestiunea religioasă în două feluri: fie socotind că „modernitatea” și sincronizarea cu Europa nu se pot obține decît împotriva „obscurantismului” ortodox, fie profesînd credința ca pe o datină respectabilă (chiar dacă oarecum „inactuală”), așadar ca pe o specie a bunei- cuviințe, inevitabilă în cîteva momente ale anului și ale vieții... De curînd, a apărut și o a treia variantă: intelectualul „convertit” cu prețul „sacrificării” propriei naturi.Ardoarea reorientării sale se întoarce, în acest caz, împotriva propriei intelectualități, o reneagă, o anatemizează ca pe un derapaj vinovat. Rezultatul e schizoid și decerebrat, dublînd patologia curentă a necredinței printr-o patologie – mai stranie încă – a fervorii, învecinată cu bigotismul cel mai întunecat. Ar rezulta, în acest caz (evit să dau exemple concrete...), că pentru a deveni credincios trebuie să încetezi a mai fi intelectual: trebuie să privești spre „cultură” chiorîș, să-l cerți pe Eminescu pentru numeroasele sale versuri de dragoste lumească, să respingi sculptura lumii ca pe o formă de idolatrie eretică și filozofia ca pe o deprindere păgînă. Cu astfel de premise, modelul suprem al pietății devine baba de cartier care ascunde, chipurile, în sufletul ei „simplu”, comori duhovnicești străine unor Platon sau Mozart și, în genere, intelectualului de orice rang. Evident, nu cu biata babă avem a ne răfui. Ea poate fi minunată sau nătîngă, după cum și intelectualul poate fi minunat sau nătîng. Întrebarea este dacă între credință, pe de o parte, și viața intelectuală, pe de alta, e o contradicție îndreptățită . Dacă da, atunci intelectualii sînt pierduți prin simplul fapt de a fi intelectuali. Singura lor șansă e să-și trateze mintea ca pe o infirmitate, ca pe o tumoare (și nu ca pe un dar dumnezeiesc, căpătat laolaltă cu sufletul și cu trupul). Dacă nu, atunci Biserica trebuie să înceapă să li se adreseze ca unor persoane întregi, legitime, demne de dialog. Suspendarea de pînă acum a dialogului e, însă, cum spuneam, vina ambelor părți. Biserica – cea ortodoxă, mai cu seamă – s-a complăcut și se complace într-un cult al inarticulării și într-un refuz sever al „culturii”, de natură să o izoleze de oameni, de veac și de lume. Or, ea e, dacă nu mă- nșel, expresia (prezența) Duhului în veac . „Trăirea”, smerenia cugetului, „ascunderea de istorie” (sau tolerarea ei condescendentă) și tot ce e subsumat, pripit, „misticii” par a fi lotul privilegiat al unei confesiuni care dormitează într-o nezdruncinată mulțumire de sine. Exegeza savantă, școala, teologia (ca distinctă de „mistică”), participarea la actualitate – toate astea sînt rătăciri catolice... Ei, occidentalii, în general, n-au „trăitori”, n-aumistici adevărați (Meister Eckhart, Juan de la Cruz, Francisc din Assisi și ceilalți de aceeași croială sînt excepții nesemnificative). O asemenea roză suficiență confesională (și națională), mitul acesta pios al „inimii simple” (care desfide gîndirea discursivă) face mult rău Bisericii noastre, în măsura în care o absolvă de efort, de exercițiul atenției la bogăția policromă a imediatului și de obligația de a face, în lume, nu un palid act de prezență, ci un act de autoritate iradiantă și de seducție . Blocată în confesional și „culoare locală”, în citat previzibil și în ritualism mecanic, Biserica noastră a devenit, pentru intelectuali, o instanță greu abordabilă și greu asumabilă. Disprețuiți de o instituție care se recomandă, totuși, ca iubire întrupată, ei sfîrșesc, la rîndul lor, prin a o disprețui polemic. Și încă ceva, ceva care, de data aceasta, privește creștinismul transconfesional: preocupat, de mai multe veacuri, să devină religie „de masă”, religie larg comunitară, „populară” (ceea ce nu e lipsit de îndreptățire), creștinismul a cedat nepermis demultnivelului simplificator, acomodant, al „masei”. „Poartaceastrîmtă”apropovăduirii originare a fost dată uitării, propaganda și „accesibilitatea” sînt sistematic preferate adîncirii și nuanței. „Maselor” nu li se cere decît o obediență mai curînd „juridică”, iar intelectualilor – acceptarea „evlavioasă” a criteriilor masei. Preoțimea însăși s-a conformat excesiv portretului și reflexelor comportamentale ale „omului-masă”, neglijînd, uneori, rigorile bunului gust, ale studiului răbdător, ale iradierii charismatice (înlocuite,maicurînd,deunpomposprestigiu instituțional): în felul acesta, ceea ce trebuia să fie o instanță a interlocuției spirituale, un generosstimulnoeticșihermeneutic, alunecă spre statutul unei funcționărimi mediocre, mulțumite de sine, liniștite să se instaleze în condiția sa privilegiată de „conductă” a Sfîntului Duh. Dar a fi mediocru cînd e vorba deDumnezeu, cînd te recomanzi drept „reprezentant”, prin har, al autorității Lui, nu e cumva a păcătui împotriva Duhului Sfînt? Smerenia minții e, desigur, o mare virtute, dar cumsă o obții înainte de a ști ce emintea, înainte de a o pune la lucru, înainte de a experimenta, pe cont propriu, splendorile și limitele ei? La ce bun să lauzi un eunuc pentru abstinență? Problema este, cred, să devii credincios rămînînd întreg, în deplina posesie a facultăților tale constitutive. Nu poate fi vrednicie aspirațională acolo unde e demobilizare suficientă, nu se poate încuraja puținătatea drept instrument al înțelegerii („smerite”). Dacă neputințele noastre ar fi temeiuri idealealecunoașterii luiDumnezeu, atuncicredințaarfistrictapanajulprecarității, privilegiu al limfaticilor, gîngavilor și al subzistenței minimale. Știu: credința nu le e refuzată nici acestora. Dar asta e o taină a economiei divine și nu ne-o putem însuși ca pe o strategie omenească, ca pe un „model” imperativ, aflat în competența noastră birocratică. Sigur că abuzul intelectual, paloarea discernămîntului sînt riscuri de tip luciferic . Dar – ca să folosim o veche terminologie persană – nu le putem evacua alegînd obscuritatea de tip „ahrimanic” : sentimentalism nătîng, inteligență crepusculară, cumințenie inerțială... Una peste alta, producția intelectuală a Bisericii trebuie să fie, cred, la înălțimea misiunii ei, ca toate celelalte întreprinderi ale sale. Ce decizie ignară, ce subversiune sectantă poate încuraja ideea că substanța intelectuală și creativitatea Bisericii sînt înzestrări „secundare” (dacă nu chiar riscante) și că importantă e doar fierbințeala sentimentală și, ca reper, credința neproblematică a „omului simplu” (a cărei validitate nu e contestabilă, dar nici standard sine qua non al oricărei angajări duhovnicești)? (...) S-ar putea ca, din perspectiva teologiei dogmatice, fiecare din rîndurile de mai sus să fie o enormitate. Dar chiar și așa, ele încă mai auunsens, căci așagîndește intelectualul de azi, și anume nu intelectualul plin de sine, zăvorît în savantlîcul său glacial ca în singurul paradis posibil, ci intelectualul dornic de dialog și dornic de Dumnezeu. Dacă e de vorbit cu el, de la această stare de lucruri trebuiepornit.Otristă starede lucruri, pe care cartea Înalt Preasfinției Voastre ar putea încerca să o remedieze. Așteptați de la noi întrebări. Dar necazul e că intelectualul de azi a uitat să mai pună întrebări esențiale Bisericii și că Biserica a uitat ea însăși să-și mai pună întrebări și să răspundă adecvat interogației lumești. Or, cum vă spuneam odată, intelectualii sînt, astăzi, într-o obște, cam ceea ce erau, în contextul scripturar, evreii și mulțimea „neamurilor”: oaia rătăcită și aleasă. Pînă nu se vor converti ei, misiunea lui Hristos nu se va încheia. Dar poate oaia rătăcită să pună întrebări? Poate, cu condiția să știe că păstorul o aude și se străduiește să reacționeze în concordanță cu limbajul ei. Și nu despre un mascat „elitism” e vorba aici, ci de adecvare spirituală, de generozitate sufletească, de „darul limbilor”... Îmi propun să vă trimit, de-acum înainte, cîteva scrisori cu întrebările oii rătăcite. Nu vor fi, întotdeauna, întrebări directe. Intelectualul e un „expert” al medierilor de tot soiul, al ocolului divagatoriu, al tatonării aventuroase. Un expert și, adesea, o victimă. Voi livra, deci, hărți ale rătăcirii, pe care Înalt Preasfinția Voastră să poată trasa cărări de primă orientare. În ce mă privește, atît pot face deocamdată. Rămîne să stabiliți dacă și pentru Înalt Preasfinția Voastră acest „program” e convenabil. Cu bucuria oricărui început și cu recunoscătoare afecțiune, Al ÎPS Voastre, Andrei Pleșu VA URMA prelung cudl Noica și cuunii dintre noi. Voi relata, sper, cît de curînd, detalii semnificative ale acestei întîlniri. Deocamdată, voi reproduce în Dilema texte (re)găsite în cotrobăiala mea recuperatoare prin arhivaepistolarăproprie. Evorbadeunneașteptat și generos proiect teologal pe careni l-apropus înaltul ierarh: ocarte intitulatăScrisori către Teognost, în care noi, cîțiva laici, să dezbatem interogativ teme religioase, cu implicarea masivă a ÎPS Plămădeală. Era în anii ’80. Proiectul nu s-a finalizat, dar a demarat cu scrisorile de mai jos. Sper să intereseze...