Romanian Times | August 2024

ROMANIANTIMES VLADIMIR TISMĂNEANU 10 Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post- Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste. A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din România – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu, în Parlament, pe 18 decembrie 2006. Un anmai târziu, a co-editat cu istoricul DorinDobrincu publicarea raportului la editura Humanitas. Între februarie 2010 și mai 2012 - președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER). La Beauté du diable , cu Michel Simon şi Gérard Philippe, a fost unul dintre filmele care mi-au marcat copilăria. Demonii de care mă ocup în scrierile mele sunt metafizici ori, mai precis spus, ideologici. Ori, şi mai precis, utopici. Sunt demonii revoluţiilor nihiliste, cei care vestesc viitorul de aur. Nu întâmplător, Dinu Pillat vorbeşte în romanul său Aşteptând ceasul de apoi despre mişcarea revoluţionar-mesianică a vestitorilor (avea în gând, fireşte pe legionari, dar putea fi la fel de bine vorba Diavolul intră în istorie neanunţat de comuniştii interbelici). Ceea ce Peter Viereck a identificat drept meta-politica ţine tocmai de acest hybris, de nesăbuinţă, aroganţă epistemică ridicată la rang de supremă virtute. Stalin era pontiful doctrinar absolut, la fel şi Hitler. Ceea ce-i deranja atât pe bolşevici, cât şi pe nazişti era tocmai umanitatea, failibilitatea asumată a lui Iisus. Nu mai puţin îi exaspera universalitatea pasiunii sale. Călugării religiilor politice moderne se aseamănă cu fanaticii medievali. Aşa l-a conceput Thomas Mann pe iluminatul Leo Naphta, antipodul luministului mereu perdant, flaşnetarul Settembrini… Problema secolului al XX-lea, ori una dintre aceste probleme care au făcut să curgă fluvii de sânge, dar şi de cerneală, este sanctificarea mijloacelor în numele unui scop presupus imaculat. Răul, pentru că despre Rău vorbim, s-a tradus în promisiuni emancipatoare, în angajamente colective de salvare în şi prin Istorie. Îmi revine în minte caracterologia adeziunilor febrile cu care începe Gândirea captivă , de Czeslav Milosz. Alfa era sclavul; Moralistul Gamma era Sclavul Istoriei. Nu mă refer doar la utopiile egalitare convertite în coşmaruri de tipul regimului Khmerilor Roşii, dar şi la dictaturile de extremă dreaptă. Sigur, între cele două paroxisme revoluţionare au existat consubstanţialităţi şi afinităţi pe care mulţi dintre zeloţi nu le-au observat ori au preferat să le ignore. Despre ele a vorbit însă Vasîli Grossman în Panta Rhei şi în Viaţă şi destin , le-a plasat sub ceea ce-aş numi reflectorul conştiinţei morale. Bulgakov a aşezat drept motto al marelui său roman un citat din Faust . Este vorba, cred, de acea viclenie a Raţiunii ( List der Vernunft ), despre care scria Hegel în Prelegerile de filosofia istoriei , de faptul că maleficiile urzite de Diavol rezultă, adeseori, într-un fel de progres. Dar aici începe o altă discuţie: ce poate justifica sacrificiile umane făcut în numele progresului? Există progres ori vorbim de un construct mental pe care îl aplicăm, îl lipim artificial pe şirul evenimenţial, altminteri contingent şi haotic, numit istorie? Când oamenii ajung să se închipuie zei, când Raţiunea sau Mitul sunt ridicate pe post de demiurg, când individul este tratat ca o simplă „ficţiune gramaticală” (Koestler) se ajunge la masacre în masă, la statul propagandei universalizate, la lagăre de concentrare şi la camere de gazare. Diavolul este insidios, perfid, viclean, teribil de imaginativ, intră în istorie neanunţat. Tot aşa cum nimeni nu l-a anunţat pe Gregor Samsa că va deveni gândac. “Box populi, box dei” Populismulestedeliberatvagşiprogramaticnebulos.Proteic,profeticşi imprevizibil, nu poate oferi, n-a oferit niciodată, soluţii viabile la provocări presante. Liderul populist, el sau ea, îşi dă ochii peste cap şi promite luna de pe cer. Populismul esteoexaltare aunor “străfunduri originare”prina căror renaştere se întrevede viitorul, fireşte, luminos. Corpul politic, presupus bolnav, decadent, trebuie vindecat. Fascismul mussolinian folosea uleiul de ricin. Populismul injectează triumfalism. Populismul inspiră credinţe misticoide. În jurul fiinţei providenţiale, să zicemEvita Peron, se ţes legende, să nasc superstiţii. Populismul desfide departajările valorice şi neagă raţionalitatea acţiunilor politice. Credinţa este desfigurată şi instrumentalizată cinic. Fluiditatea conceptului nu trebuie să ne inducă în eroare. Există teme comune în populismele “suveraniste” din Ungaria, România, Serbia, Slovacia, Germania, Austria, Italia, dar şi de pe alte continente. De pildă, chavismul, acum madurismul. Trumpismul este clădit pe cultul neoromantic al grandorii trecutului, pe imperativul/mitul solidarităţii etnice şi pe un “americanism” xenofob. Populismul nu se fereşte de contradicţiile în termeni. Ba chiar dimpotrivă. Populismul combinănostalgii, reverii, aşteptări, anxietăţi şi pasiuni primordialist-arhaice şi colectivist- antiliberale. Populismul este balsam pentre cei care tânjesc după minuni. Populismul nu este o ideologie cât de cât coerentă, ci un bricolaj în perpetuă rearanjare. O mixtură de afecte, emoţii şi fobii. Demagogul populist nu se simte constrâns de niciun fel de angajamente. Pariază pe credulitate şi amnezie. Caragiale a captat fenomenul: “Box populi, box dei”. Vladimir Tismăneanu / 04.08.2024 Vladimir Tismăneanu / 13.08.2024 Gunoiul de sub covor Drepturile omului nu sunt categorii abstracte. Ele definesc existenţa noastră cât se poate de concretă. Am condus Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Sunt în Raportul Final analize concludente, elocvente, temeinic documentate, ale încălcării drepturilor unor întregi categorii sociale şi etnice. Statutul de cetăţean era de fapt inexistent în acel sistem. Regimul era unul ilegitim şi criminal tocmai că pentru că batjocorea libertatea, demnitatea, dreptul de a fi tratat ca persoană morală şi că persoană juridică. Era o cleptocraţie, o autocraţie şi, trebuie spus, o falocraţie. Abjecţie politică şi turpitudine morală. Toate sub egida “normelor eticii şi echităţii socialiste”. Femeile erau tratate ca instrumente de reproducţie şi, cum s-a întâmplat nu de puţine ori, de satisfacere a poftelor diverşilor mici, mijlocii sau mari potentaţi. Din PCR, din Securitate, din UTC, din UASCR. Cinismul se combină cu promiscuitatea. Corpul uman era transformat într-o marfă. Viaţa cotidiană în „socialismul de stat” era vulgară, umilitoare,deprimantă.Pentrufemei,maicuseamă.Homosexualitateaeracriminalizata. Îndărătul puritanismului şi pruderiei oficiale, grămezi de murdărie toxică. Marxism-leninismul de catedră ignora alienarea reală. Pontifii „socialismului ştiinţific” nu aveau treabă cu asemenea „bagatele”. Perorau despre umanismul comunist în timp ce multe studente treceau prin situaţii similare cu cele din filmul lui Cristian Mungiu despre avorturile din „Epoca de Aur”. A venit Revoluţia. S-a putut, în fine, vorbi liber. Dar vechile reflexe, inhibitive şi prohibitive, au continuat să împiedice stoparea practicilor abuzive. Discuţia actuală are, în opinia mea, o valoare terapeutică. S-a adunat mult gunoi sub covor. E timpul să fie măturat. Prin rostirea adevărului. Prin cuvântul legii. Satirii lubrici trebuie demascaţi. Altminteri, traumele nu se vor vindeca, umilinţele vor continua. Vladimir Tismăneanu / 07.08.2024