Romanian Times | August 2024

Cultură 9 Arhivă epistolară ÎPS Antonie Plămădeală de Andrei PLEȘU LaPăltiniș,„axa”ConstantinNoicaafostdestinalăprineaînsăși, dar și prin diversitatea îmbogățitoare a iradierilor ei. „Grupul păltinișean” a stimulat numeroase contacte umane, prietenești, spirituale cu o mulțime de contemporani în netrecătoare trecere prin stațiunea montană de lîngă Sibiu. Cîndva, amploarea și policromia „grupului” vor trebui reconstituite... Un personaj esențial al peisajului spiritual păltinișean a fost și rămîne Înalt Preasfințitul Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului și Arhiepiscopal Sibiului, adeseaprezent laSchitul locului, îndialog Andrei Pleșu - Dilema / 15 august 2024 ROMANIANTIMES Dr. Antonie Plămădeală, Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Transilvaniei, către Andrei Pleșu “Iubite Andrei Pleșu, Așteptam cu nerăbdare scrisoarea. A venit. Aș fi fost dezolat sănu vină.Acumle aștept în continuare pe cele promise. Este exact ceea ce am imaginat cînd v-am propus ideea. Ca să vă dați seama cît este de adevărat, e că, dintr-un condei, cum se spune, am comentat azi (în aceeași zi, deci) scrisoarea dumneavoastră de cinci pagini, pe douăzeci. Nu. Să nu mi le cereți. Sînt gînduri aruncate pe hîrtie cam în neorînduială. Le vom citi împreună, dar numai după ce vom fi la capătul „procedeului” pe care îl propuneți și pe care eu îl accept bucuros. Îmi veți scrie atîtea scrisori cîte vor avea cu ce se umple. Voi fi pentru dumneavoastră un bun exercițiu de „convorbire cu sine”, poate de puțină complicare, dar și de mai multă eliberare, iar pentru mine vor fi puncte cardinale. Și veți spera mereu în răspunsul meu, care vor fi Scrisorile către Teognost. Îmi place că nu vă rețineți de la nici o întrebare. Nici nu trebuie. De mine nu trebuie nici să vă temeți, nici să vă rușinați. Vă promit că și eu voi face la fel (nu e o amenințare, e o prevenire!). „Procedeul” va urma apoi astfel: eu vă voi da, la urmă, cînd veți epuiza ciclul, comentariul meu la fiecare scrisoare. Vă va fi foarte ușor, fără eforturi, ba chiar vă va face plăcere să comentați comentariul meu. Doamne, apără-mă și mă păzește! Apoi, ne vom opri. Folosindu-mă de comentariul dumneavoastră, eu voi alcătui versiunea finală. O vom vedea împreună și vom conveni dacămenționămnume, dacămerge sau dacă trebuie să rămînă exercițiul nostru privat, sau o piesă pentru posteritate, cu destinații postume. Ceea ce constat că va trebui să fac la urmă – poatemăajutați întrebîndu-mă– vafi sădau Scrisorilor un fir roșu, să poată, eventual, fi urmărite ca un „plot de roman” sau de piesă de teatru. Îmi place să fiu citit ușor și înțeles bine și, mai ales, să fie totul cu cap și cu picioare. Vă mulțumesc. Luați totul ca pe un exercițiu ascetic. Mă rog lui Dumnezeu să vă fie socotit așa. Iar mie, ca o sarcină, ca un canon. Dar cei nouă unde sînt? (la inițierea „procesului” fusese vorba și de alți posibili interlocutori, n.m., A.P.). Cu dragoste și cu binecuvîntare pentru toată lucrarea minții, Antonie al Ardealului, Crișanei și Maramureșului P.S. Cum ați dori să fie scrisă o Viață a lui Iisus? Transmiteți întrebarea și... celor nouă! (Metafora biblică e valabilă și pentru doi-trei!) A” prelung cudl Noica și cuunii dintre noi. Voi relata, sper, cît de curînd, detalii semnificative ale acestei întîlniri. Deocamdată, voi reproduce în Dilema texte (re)găsite în cotrobăiala mea recuperatoare prin arhivaepistolarăproprie. Evorbadeunneașteptat și generos proiect teologal pe careni l-apropus înaltul ierarh: ocarte intitulatăScrisori către Teognost, în care noi, cîțiva laici, să dezbatem interogativ teme religioase, cu implicarea masivă a ÎPS Plămădeală. Era în anii ’80. Proiectul nu s-a finalizat, dar a demarat cu scrisorile de mai jos. Sper să intereseze... Amintiri despre Părintele Scrima În ce fel diferit? Decît să fac un portret omagial al acestui „unicat”, prefer să povestesc cîteva împrejurări trăite alături de el, caracteristice, cred, pentru croiala lui greu sistematizabilă. Pe 19 august se împlinesc 24 de ani de la moartea Părintelui Andrei Scrima. Reiau, întru reamintirea lui, un text pe care l-am publicat în 2020 în revista noastră. E un prim pas spre o comemorare omagială la care vom fi, inevitabil, părtași, alături, probabil, de Editura Humanitas: în 2025 se vor împlini 100 de ani de la nașterea monahului, teologului și învățătorului care a fost Părintele Scrima. Profilul, opera și destinul lui sînt repere esențiale pentru toți cei care caută fără odihnă, dar fără orgoliu și fără suficiență, „Calea, Adevărul și Viața”... Am avut noroc! Știam ceva despre el, dar nu speram să-l și întîlnesc. Și totuși, într-o bună zi, intrînd într-o încăpere în care urma să mă văd cu Înaltul Antonie Plămădeală, am dat peste oaspetele lui, P. Scrima, proaspăt întors în țară după 1990. De-atunci, am gravitat cîțiva ani buni în preajma lui, uimit și încîntat să stau de vorbă cu un teolog și monah, radical diferit de teologii și monahii pe care îi cunoșteam deja. În ce fel diferit? Decît să fac un portret omagial al acestui „unicat”, prefer să povestesc cîteva împrejurări trăite alături de el, caracteristice, cred, pentru croiala lui greu sistematizabilă. Era neconvențional fără ostentație, știa de toate în multiple domenii (dar fără urmă de pedanterie), avea umor, putea fi ironic fără menajamente, nu încăpea în standardele obișnuite ale „clericului” edificat și edificator. Pe scurt, era ceea ce îmi dorisem dintotdeauna să fie un interlocutor bisericesc: un partener de dialog liber de obișnuita suficiență pastorală, un model de „așezare” spirituală, fără exclusivisme cazone, dar și fără sincretisme nebuloase. Nu-i plăceau exaltările fudule, „rigorile” formale, „soluțiile” demanual. Pe scurt, era, în același timp, „angajat” și liber, cordial și impunător. Întruchipa fără rest duhul Rugului Aprins, acel episod unic în istoria credinței autohtone, în care intelectualitatea și Biserica s-au întîlnit exemplar, au comunicat, au pășit laolaltă, au suferit laolaltă, ca plată pentru nobila lor, fericită, consonanță. Am avut privilegiul să-l pot însoți (preponderent ca șofer) pe Părintele Scrima, într-o călătorie prin țara pe care n-o mai văzuse de peste treizeci de ani. Timpul trecea ușor de-a lungul drumului. Părintele recita din Emily Dickinson, din lirica islamică sau din Psalmi și fredona adesea melodiile corurilor rusești.Aveam trac înaintea întîlnirii lui, la Sihăstria, cu Părintele Cleopa, vechi prieten din tinerețea lor comună de la Mănăstirea Neamț. Știam că Părintele Cleopa monologa inspirat, dar amplu și că nici Părintele Scrima nu era un „ascultător” tocmai cuminte. Mă întrebam, deci, dacă, după atîția ani, nu voi asista la un mic „conflict” retoric între gazdă și oaspete. Cei doi s-au recunoscut fericiți, s-au îmbrățișat, după care Părintele Cleopa a schițat un început de discurs. Părintele Scrima a ascultat, un timp, disciplinat, dar, la un moment dat, a făcut o propunere: „Frate Ilie, n-ar fi oare potrivit să facem împreună o rugăciune?”. Părintele Cleopa a consimțit prompt, emoționat și, în clipa următoare, amîndoi au căzut în genunchi, umăr la umăr, într-o solidară tăcere rituală care m-a împietrit: nu-i văzusem niciodată, nici pe unul, nici pe celălalt, în această smerită postură, dincolo de cuvinte, de dialog „înțelept”, de orice previzibilă gesticulație cultică. Erau doar doi vîrstnici pioși, în exercițiul unei eterne îngenuncheri. Pentru a schimba registrul, trec și la un episod vesel, dovadă a versantului de o benignă ironie al personalității Părintelui Scrima. L-am acompaniat la Biblioteca Patriarhiei (din clădirea Mănăstirii Antim), unde dorea să revadă un alt vechi prieten, director, pe- atunci, al bibliotecii: Părintele Băbuș. Din nou emoție, îmbrățișare și mîndria neaoșă a gazdei: „FrateAndrei, ce minunată reîntoarcere! Ce bine că ești din nou aici! Nu-i așa că tot Bucureștiul e cel mai frumos loc din lume?”. Părintele Scrima, cu duioșie amicală: „Écoutez … N-ai văzut Parisul…”. Nu-i plăceau frisoanele „județene”, „complicitățile” lăcrămoase în jurul mămăligii „noastre”, al „mioriticului” țanțoș. Șoca – mai ales pe „colegi” – încheindu-și convorbirile telefonice, ca unul care fondase o mănăstire ortodoxă în Liban, cu expresia arabă „Inshallah!” („Cu voia lui Dumnezeu!“). Dovedea, astfel, că e un cetățean al lumii, că dinaintea Dumnezeului Celui Viu, contează, firește, de unde vii, dar mai important e încotro te îndrepți, alături de toți cei cu care „tatonezi în același întuneric”. În aceeași cheie, mi-a spus odată, cu un soi de melancolie tandră, că e oarecum contrariat să constate că mulți dintre monahii pe care i-a întîlnit prin patrie „au ceva forestier”… Vizita la biblioteca de la Antim îmi readuce în memorie faptul că tînărul Scrima lucrase acolo, alături de tînărul Anania, la începuturile lor. Legat de asta, merită amintită o „anecdotă” caracteristică. S-a auzit brusc, zburînd pe deasupra locului, un elicopter. Sîntem la începutul anilor ’50, cînd sunetul cu pricina nu era tocmai obișnuit. „Ce-i asta?!”, a întrebat, stupefiat, Bartolomeu Anania. Andrei Scrima, deja la curent cu toate noutățile tehnico-științifice, a răspuns calm: „Un elicopter”. „De unde știi?”, s-a mirat junele Bartolomeu. La care junele Scrima, ducîndu-și arătătorul la tîmplă, a răspuns scurt: „Intelligence Service!”. Mi-am permis odată, cu imatur tupeu, să-l întreb pe Părintele Scrima de ce nu e niciodată îmbrăcat în vestmînt monahal. Mi-a răspuns, fără parapon, că a fi monah nu e o „profesiune” și că deci nu obligă la omogenitatea „uniformei”. Episodul a căpătat o semnificație aparte la slujba de înmormîntare a Părintelui, în BisericaMănăstirii Cernica, unde voise un loc de veci alături de vechiul său prieten, Părintele Benedict Ghiuș (ceea ce s-a și realizat). Părintele Scrima zăcea în coșciug, îmbrăcat într-un elegant costum laic. Pe neașteptate și pe neanunțate, a apărut în biserică Preafericitul Patriarh Teoctist (alt vechi prieten), care a slujit și a ținut un emoționant discurs de „la revedere”. Dar, mai înainte, a cerut un strai călugăresc, pe care l-a așezat deasupra coșciugului, peste trupul Părintelui Scrima. Un gest discret, dar ferm, de natură să-l reintegreze tagmei sale pe cel pornit în călătoria finală. A fost ultima învățătură pe care mi-a mijlocit-o părintele Scrima, în „colaborare” cu Preafericitul Teoctist: drumul spre Împărăție cere rotunjimea omului întreg, cu toate ale lui, lumești și nelumești, bune și rele, văzute și nevăzute… ***