Romanian Times | Decembrie 2024

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Deschidem uși, una câte una, apoi alergăm în altă parte, deschidem alte uși și, după ce aruncăm o privire scurtă înlăuntru, alergămmai departe și deschidemalte uși... Suntem, parcă, într-un travaliu de o intensitate inimaginabilă încercând să cuprindem cât mai mult între două felii de timp, încercând cu disperare să nu rostim aceleași cuvinte despre lucrurile care se repetă zi de zi într-o monotonie implacabilă. Câte uși am deschis și câte priviri am risipit înspre același lăuntru? Fugim cu o pasiune vinovată de lucrurile care se repetă, spoind stereotipul repetării acelorași greșeli prin inventarea de noi cuvinte a căror colțurozitate amrotunjit-oprin autoînșelare. Îmbrăcați cu o falsă pace ne facem, zi de zi, cu fiecare ușă pe care o deschidem, victime ori înfrânți ai aceluiași război. Față în față cu timpul ori față în față cu lăuntrul neputinței, trecem atât de ușor albiile clipelor, uitând să stăruim la împlinirea noastră prin trăirea lor cu tot adâncul nostru. “Învață-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă ințeleaptă.” Da, timpul este ca apa, nu va sta mult în căușul palmelor ci se va scurge printre degete dacă nu-l sorbim în grabă. Este atât de dureros să ști cât de lichid este timpul. Uneori îl văd vărsându-se ca un torent, ca o apă repede de munte. Există întotdeauna stropul care vine și stropul care a trecut. Prezentul pare doar o linie iluzorie pe care mintea noastră o desenează de-a curmezișul aceastei ireversibile curgeri. Există totuși șansa umplerii acestei linii iluzorii cu substanța umblării, cu substanța acțiunii... ACUM Cândva, vorbeam cuiva despre prezent, despre ceea ce poate da semnificație acestui cuvânt. Vorbeam despre timpul prezent dar am realizat că acesta nu este nimic altceva decât o însumare de momente care aparțin unui trecut cumva mai apropiat... Apoi o altă întrebare m-a izbit: “Apropiat de ce?” Care este reperul fix al timpului în funcție de care putem defini trecutul sau viitorul? Există un astfel de reper? Dacă da, atunci acest reper se numeșteACUM... Nu-i așa că această afirmație pare cam abruptă, luată așa ca din aer?... Poate că, ar trebui să-mi scuz sau să-mi explic aventura pe care am început-o și pe care voi încerca s-o expun în articolul de față. Întotdeauna m-a intrigat ideea timpului și a curgerii ireversibile ale... Hm, iar mă înfățișez cu o întrebare... A cui curgere? A timpului sau a noastră? Deci, intrigat de șansele noastre mai mult decât minime pe care le avem, față în față cu timpul, mi-am pus inima să încerc să înțeleg rostul travaliului nostru. Nu-i așa că totul pare o adâncă deșertăciune și goană după vânt? Fiecare clipă, fiecare clipeală de ochi, fiecare bătaie de inimă este transferată, înainte de a fi conștienți de asta, la trecut, la acel munte al lucrurilor care nu mai pot fi schimbate și care pare să apese asupra noastră din ce în ce mai greu... Limitele noastre, atunci când stăm față în față cu timpul, se extind până la absurd atunci când visele noastre încearcă să ne ducă departe, în spațiu, într-un alt spațiu în care există măcar o idee de adevăr absolut, de justiție adevărată. Timpul atârnă ca un lanț greu de picioarele noastre, de visele noastre... Din strătimpuri omul s-a angajat într-o luptă aprigă, față în față cu timpul, sleindu-se în freamătul acestuia. Mereu o altă armă s-a adăugat celei vechi, mereu o altă iluzie a victoriei, mereu o nouă realizare a stării de neputință. Dacă o soluție materială ar fi cu putință, atunci omul ar fi izbândit. În era supercomunicațiilor și a vitezelor supersonice, noi am fi fluturat de multă vreme steagul biruinței. În ciuda superproductivității și a supercomfortului, a ușurinței și repeziciunii cu care procurăm astăzi lucrurile, realizăm cu și mai multă claritate dimensiunile neputinței noastre. Ritmul trăirii noastre a devenit aproape insuportabil. Cu cât alergămmai repede în lupta cu timpul, cu atât mai greu apasă povara lui. Este ca și cum ai încerca să scapi de propria-ți umbră fugind de ea. Departe de Dumnezeu sau de pacea cu Dumnezeu nu există biruință. Există uneori iluzia acesteia. Departe de Dumnezeu există setea absurdă de victorie asupra timpului. În conceptul lui Dumnezeu timpul este un bun (continuare in pagina 20) CROMOZOMUL SPERANTA Traim din plin intr-o pandemie a lipsei de speranta. Alimentati constant cu informatii ce produc teama ni se imbacseste sufletul cu frici. Cum totul se intampla pluridimensional nu este greu de inteles ca disperarea a cuprins inimile multora. Vezi asta in ochii vecinilor, o auzi in vocile lor si poate ca simti asta si in tine. Ponderea inflatiei, a criminalitatii, a coruptiei politice si a diviziunii sociale creaza un cocktail sufocant pentru inimile noastre. Increderea in leadership este la cel mai scazut nivel istoric, iar viitorul se simte din ce in ce mai incert. Oamenii se intreaba: „Mai putem avea speranta intr-o schimbare buna?” Personal cred ca da, intrucat speranta nu a disparut; a fost deplasata, mutata. Ne trezim privind in abis, coplesiti de greutatea esecului, a fricii, a asteptarilor neimplinite pentru ca ne-am deplasat atentia de la o viziune care redefineste viata si recalibreaza sezoanele inimii. E nevoie din nou sa ne deschidemochii catre o speranta care este reala, de neclintit si eterna. Si Intruparea lui Christos tocmai despre asta ne vorbeste. Disperarea pe care o simti - fie ca vine din framantari economice, probleme relationale sau din haosul lumii - nu este doar rezultatul fortelor externe. Are radacinile intr-o criza spirituala. De prea multe ori, ne punem speranta in lucruri care nu ne pot sustine: bani, politica, realizari, cariera sau chiar noi insine. Toate acestea sunt sperante false, idolii timpului nostru si pe cât sunt de efemere, cu atat ne ademenesc mai mult. Biblia vorbeste despre aceasta problema cu o claritate patrunzatoare: “... poporul Meu a savârsit doua rele: M-a parasit pe Mine, izvorul apelor vii, ca sa-si croiasca cisterne, cisterne sparte, care nu pot retine apa.” (Ieremia 2:13) Cisterne sparte sunt peste tot. Promisiunea securitatii financiare se prabuseste atunci când pietele se prabusesc si chiriile cresc vertiginos. Politicienii, de ambele parti, vând mântuirea cu platformele lor, dar nu reusesc sa ofere nimic durabil. Iar increderea in sine - evanghelia culturii moderne - duce doar la epuizare, anxietate si un sentiment de inadecvare. Acesti idoli nu pot tine greutatea sufletului tau. Ei promit viata, dar te lasa insetat. Si atunci trebuie sa ne intoarcem spre inceputuri. Prima porunca a lui Dumnezeu vorbeste direct despre aceasta criza contemporana: „Sa nu ai alti dumnezei inaintea Mea.” (Exod 20:3) Acesta nu este doar despre respingerea idolilor fizici sau a religiilor false; este vorba despre orientarea inimii tale. In ce ai incredere pentru securitate, satisfactie si mântuire? Pe ce iti fixezi speranta ta? De fiecare data când o plasezi in altceva decât Dumnezeu, ridici acel lucru la pozitia de “dumnezeu” in viata ta. Speranta gresita nu este doar neinteleapta, ci este o forma de rebeliune. Reprezinta o declaratie ce ii spune Dumnezeului cel viu: “Nu esti suficient pentru mine”. Daca ar fi om, Dumnezeu si-ar lua atunci jucariile si ar pleca. Totusi chiar si in razvratirea noastra El ne ofera har, ne cheama departe de cisternele sparte ca sa bem adânc din El, izvorul apelor vii. Adevarata speranta nu este inradacinata in circumstantele tale, sentimentele sau promisiunile acestei lumi. Este ancorata in caracterul neschimbator al lui Dumnezeu. Dupa cum declara Psalmul 33:18: „Iata, ochiul Domnului este asupra celor ce se tem de El, asupra celor care nadajduiesc in dragostea Lui buna.” Thomas Watson prindea aceasta esenta intr-un mesaj de-al sau: “Speranta nu este niciodata bolnava când se bazeaza pe promisiunea lui Dumnezeu. Speranta este o ancora aruncata in sus, care se fixeaza pe Christos.” Acest tip de speranta – fixata pe Christos – nu esueaza. Ea se mentine ferm prin fiecare furtuna, deoarece se bazeaza nu pe promisiunile trecatoare ale omului, ci pe promisiunile eterne ale lui Dumnezeu. Doar asa nu iti vei mai petici viata cu sperante desarte. Inimile noastre sunt predispuse cumva spre ratacire si ne intoarcem la sperante false pentru ca ele par tangibile si imediate.Avem incredere in bani, realizari sau relatii pentru a umple golul. De aceea, Dumnezeu in mila Sa l-a trimis pe Fiul Sau - nu doar pentru a ne arata calea, ci pentru a deveni speranta noastra. Isus Christos a trait cu desavârsire Prima Porunca, punându-si deplin speranta inTatal. Chiar si in Gradina Ghetsimani, in timp ce infrunta ororile crucii, El S-a rugat: “Nu voia Mea, ci a Ta sa se faca” (Luca 22:42). Pe cruce, El a purtat pedeapsa pentru fiecare speranta ratacita, pentru fiecare idol in care ne-am increde si pentru fiecare razvratire pe care am comis-o. Apoi prin invierea Sa, Isus ne-a asigurat o speranta care nu poate fi zguduita. Dupa cumscrie apostolul Pavel celor din Roma (5:5): “...speranta nu dezamageste, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost revarsata in inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.” Aceasta este speranta pentru care eu si tu am fost creati. Nu este ceva fragil sau trecator. Este o ancora solida pentru sufletele noastre, una care tine bine indiferent cât de apriga devine furtuna. S-ar putea sa recunosti ca increderea ta este in lucruri care te-au dezamagit deja: cariera, contul tau bancar, aprobarea celorlalti. Dar aceste lucruri nu au fost niciodata menite sa te sustina. Intotdeauna vor esua, lasându-te gol si epuizat. Deci, unde este speranta ta astazi? Când anxietatea ti se lipeste de ganduri, când stirile te umplu de groaza, când viata se simte coplesitoare, spre unde si spre cine te indrepti? Acest timp al Intruparii pe care il vomcelebra din nou, estemomentul bun sa te indepartezi de formele goale de continut si sa te intorci in bratele Lui Christos. Poti renunta la falsele sperante care te-au inrobit. Speranta nu mai moare ultima ci invie prima, devenind cromozomul lipsa dintr-un lant genetic ce-ti leaga sufletul de Cer. Christos nu te va dezamagi. In El, speranta ta nu va fi niciodata investita gresit. Emanuel C. Pavel – Vancouver BC, Canada