Romanian Times | Aprilie 2025

CULTURĂ 6 ROMANIANTIMES Slavomir Almăjan Nu știu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în cemai stins și ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns. Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în brațeleCelui care îmi susține respirația și bătăile inimii. Noaptea își cerne secundele înclepsidra lunii. Înstelareaacoperă întinericul flămând care amistuit valea. Simt într-unmod tainic torentul unei măreții de nerostit în cuvinte. Este nevoie, strig înlăuntrul meu, este nevoie de un întuneric lacom, lihnind după lumea aceasta pentru ca luna să-și cearnă secundele în clepsidra ei milenară! Este nevoie ca ea să troneze ca o crăiasă peste firmamentul care s-a risipit atât de frenetic în privirile noastre… Briza nopții șoptea în frunzele copacilor înalți sfâșiată din când în când de țipătul vreunei păsări de noapte. Este liniște în jurul nostru; o altfel de liniște. Câte drame, câte istorii niciodată scrise tumultă în adâncul codrului? Este un întuneric dens, o liniște tixită cu taine și frig. Mă înfioram numai la gândul de a merge fie și zece pași în adâncul pădurii. Mă gândeam că suntem parcă aruncați într-un teritoriu străin și ostil iar cele câteva vreascuri trosnind în modestul nostru foc de tabără ne dădeau doar o idée pe jumătate ștearsă că noi de fapt stăpânim acest pământ. Ce stăpâni nevolnici! Fiarele care ar trebui să fie cuprinse de groază în prezența noastră stau gata să ne sfâșie dând frâu liber unei ordini întoarse pe pe dos… De la firesc până la sfidarea firescului este efortul de a gândi. Ordinea firească a lucrurilor este de cele mai multe ori o încimentare a lenei de a gândi. Nu, în clipele acestea de noapte, de liniște densă nu vreau să accept ordinea care se vrea numită “firescă”. “De la început nu a fost așa!” pare să-mi strige de pe paginile ei Scriptura…“S’apuce groaza de voi pe orice dobitoc de pe pământ…” Și totuși, întunericul dens pare a-și cânta nestingherit tenebrele pe strunele fricii din noi. Sus, ca o mângâiere a înaltului, licărul adânc al stelelor îngână tainica simfonie a visărilor noastre. “Pleiadelor, luceferi, pătrunși de mirostenii / V-au dat la fiecare un nume pământenii!” Iată că Ursa Mare își rostogolește misterele chiar la muchia boltei. Sus, deasupra capului, Ursa Mică. Modesta Steaua Polară pare a continua micuțul nostru Nord cu un altul, cu mult mai adânc, mult mai aproape de scaunul lui Dumnezeu. Nu la stelemă gândesc când vorbesc despre nordul acesta adânc. Depărtarea ar fi fost cu ani în urmă, prin rătăcirea mea atee, elementul care făcea din planeta noastră o colivie de oțel. De câte ori priveam bolta înstelată, Noaptea mă gândeam la limitele și neputințele noastre ca specie umană. Și nunumai atât dar gândul deatunci cănoi amfifost nimicmaimult decât rezultatul șansei jucate la lamaximumde către un haos universal,mă făcea să simt ca reală o vulnerabilitate inaginată doar. Și cum putea fi altfel? Nu eram eu, după spusele dascălilor mei, fericitul deznodământ al milioanelor de ani de “ucide ca să supraviețuiești” și alte orori care au cioplit și șlefuit ființa mea umană? Acum, copilul lui Dumnezeu și poetul din mine se înfioară de monstruozitatea acestei idei care mi-a otrăvit anii cei mai frumoși ai vieții. Dacă ar fi ca, în onoarea dascălilor mei atei, să mai continui acest gând, aș mai adăuga Auschwitz-ul, Hiroshima, Columbine Heights, Oklahoma bombing drept continuare a acestui “process” până la culminarea lui cu totala autodistrugere… Flacăra plăpândă își consumă ultimele vreascuri pe care le-am aruncat în foc pentru a-mi putea continua nocturnameditație. Aceeași boltă, aceeași tainică înstelare, private cu ochii și cu inima de acum, capătă dintr-odată sensuri noi… Depărtarea ca atribut al distanței este înlocuită de înaltul ca atribut ascensiunii de neparcurs respirând în spiritul abia trezit la viață… Apoi, întunericul pădurii, atât de rece și atât de ostil altădată, ca o junglă din care credeam că eram parte cândva în procesul propriei mele evoluții, devine un alt întuneric. Tot ostil, dar nu ca un leagăn al istoriei mele ancestrale ci ca un domeniu total străin din care n-am fost parte niciodată. Spiritul meu tânjește după un înalt pe care l-am pierdut pe când blestemul ne-a legat de pământul acesta al spinilor și al pălămidei. Și nu mă gândesc la stele când spun de un înalt înspre care spiritul nostru tânjește. Nu mă gândesc la un alt tărâm, din care am venit ca străini pe acest pământ… Nici măcar nu mă gândesc la aripi când vorbesc despre neputința noastră de a ascende înspre un înalt în aparență inaccesibil. Undeva, de la coborârea lui Noe peArarat, de-a lungul vremii, ceva s-a pierdut din noi și continuă să se piardă ducându-se înspre o înstrăinare atât de profoundă față de pământul acesta, încât pe bună dreptate, autorul epistolei către Evrei subliniază că cuntem “străini și călători” și că nu avem “o cetate stătătoare” pe acest pământ… Dumnezeu ne-a menit să fimstăpâni și iată-ne că suntemstrăini… Tânjimdupă o patriemai bună, obosiți de goana pentru supraviețuire. Da, ne bucurămpentru o vreme de creațiaminunată a lui Dumnezeu dar, confruntați cu realitatea căderii în păcat a omenirii dorim “să ne mutăm” acasă. Nu știu, dar privind la flacăra care pâlpâie din ce în ce mai stins și ascultând întunericul dens care mă înconjoară aproape că nu mai doresc un răspuns. Tânjesc doar după o pace adâncă, vecină cu somnul, după o odihnă totală în brațele Celui care îmi susține respirația și bătăile inimii. Ursa Mare este acum mult deasupra orizontului. Înspre sud, trena de lumină a lunii este aproape cu totul înghițitădenori. Ascunsămai bine zis… Poate căGemenii șiCloșca cuPui sunt deja sus, pe boltă. Nu sunt prea familiar cu configurația bolții acestei emisfere dar pot spune doar atât: poate că… Numai că ochii noștri nu sunt obișnuiți să privească dincolo… Focul din fața mea s-a stins cu totul. Cine știe cât din el mai mocnește încă, sub cenușa care a rămas? Poate că mâine va fi totuși o zi frumoasă. Cine știe? CRIZE SI STRESS = PUTERE SI CURAJ Societatea, mediul politic si cultura noastra sunt intr-o stare continua de transformare ce afecteaza planurile pe care le avem. Unii vad aceasta stare ca un motiv de celebrare, altii ca pe o prabusire demna de jale nationala (sau o combinatie a celor doua). Multe dintre schimbarile actuale par mai rapide si mai turbulente decat ceea ce am trait inainte, asemanandu- se cu explozia unei grenade intr-un spatiu restrains. Si pentru ca de cele mai multe ori ne simtim bulversati si nepregatiti, constientizam nevoia de putere si curaj in fata necunoscutelor ce apar pe drumul nostru. Am citit mai de mult ca atunci cand ii cerem lui Dumnezeu sa ne dea curaj si putere, ar trebui sa ne gandim bine la ceea ce cerem. De ce? Pentru ca singura modalitate prin care Dumnezeu ne poate da curaj este atunci cand ne confruntam cu un pericol. Nu ai nevoie de curaj atunci cand nu exista nici un risc. Ai auzit vreodata pe cineva spunand „Am fost foarte curajos, bucurandu-ma in liniste de viata”? Poate ca te vei bucura de o viata tihnita mai tarziu, dar mai intai trebuie sa parcurgi o perioada de risc si munca asidua. Curajul apare atunci candmergi deja printr-o criza. Singura modalitate prin care Dumnezeu ne poate da putere este atunci cand nu mai avem deloc. Cand pasim adanc prin valea umbrei mortii. Cand imprejurarile potrivnice sunt pe cale sa ne doboare.Atunci avem nevoie de puterea lui Dumnezeu. In vremurile bune? Nu simtim nevoie! Puterea este pentru vremurile grele, vremurile de criza. De aceea cand ne rugam pentru curaj, sa fim pregatiti pentru o criza. Vrei puterea lui Dumnezeu in viata ta? Fii pregatit sa fii impins pana dincolo de limitele confortului si sigurantei tale. Nimeni nu a inteles asta mai bine decat Mantuitorul nostru. Stia ce cruce il astepta. Stia rusinea care avea sa vina peste El. Stia ca va fi abandonat de acelasi cerc de prieteni care jurasera ca vor fi mereu langa El. Dar mai mult decat atat, stia ca va fi parasit chiar de Dumnezeu pentru ca noi sa avemacces la Traonul de Har.Ar fi putut sa se roage ca Dumnezeu sa indeparteze paharul, si astfel problema s-ar fi rezolvat —cel putin pentru El. Ce a facut? L-a rugat pe Dumnezeu sa vina cu totul peste El ca sa-l protejeze? Afugit cuprins de teama? Nu. Nu s-a apropiat de pahar cu stoicism, indiferenta sau frica. Stia ca il va durea profund. Isi dorea sa-l poata evita cu totul, dar era dedicat sa-si duca la capat lucrarea si sa-L slaveasca pe Dumnezeu. Asa ca ce face? Se intoarce spre Dumnezeu in rugaciune. Si ce primeste? Ioan ne spune in Ioan 12:28 ca primeste asigurarea ca Dumnezeu a fost slavit in El. Iar chiar inainte de a bea paharul, Luca ne spune in Luca 22:43 ca un inger a venit sa-L intareasca. Paharul nu a fost indepartat, in schimb a primit asigurarea si puterea lui Dumnezeu. Asigurarea te face curajos, iar puterea lui Dumnezeu te ajuta sa infrunti cu fruntea sus nesiguranta, indoiala, singuratatea, tot cocktailul emotional pregatit de Satan. Acum…mai vrei curaj? Mai vrei puterea lui Dumnezeu? Poate ca pana la urma, trebuie sa bei paharul suferintei daca le vrei. Teologii ar interveni rapid aici si ar spune ca El a baut paharul ca noi sa nu fim nevoiti sa o facem. Si au dreptate. Nu trebuie niciodata sa murim pentru pacatele noastre. Isus Christos a facut asta pentru noi. Nu trebuie sa murim pentru lume. Isus este singurul Mantuitor de care lumea are nevoie. Nu trebuie sa purtam o cruce atat de grea pentru a-L multumi pe Dumnezeu. Dar vei descoperi ca, de cele mai multe ori, Isus ciopleste cruci mai mici pentru urmasii Sai, cruci pe care sa le poarte in fiecare zi. Nu ca bijuterii, ci ca pretul pe care trebuie sa-l plateasca pentru a-L urma intr-o lume rebela. Insa acele cruci mici, asemenea coroanei de spini de pe capul Sau, ne pot rani profund. Domnul a promis ca, in cele din urma, va invinge toti vrajmasii nostri muritori: pacatul, moartea, satana si lumea. Dar nu a spus ca nu vomfi loviti in acest proces.Multi oameni credinciosi recunosc ca unul dintre acesti vrajmasi il raneste chiar acum. Uneori se simte de parca toti s-au unit impotriva ta. Loviturile sunt reale — de aceea avem nevoie de curajul si puterea Lui. Problema este ca vreau curaj si puterea lui Dumnezeu, dar nu vreau paharul suferintei si nici ranile asortate acestuia. Vreau sa fiu un crestin matur fara ca Dumnezeu sa-mi franga vointa. Vreau sa vad rod in lucrarea mea, dar fara crize. Vreau sa fiu curajos dar fara sat trec prin pericole. Fereasca Dumnezeu sa vina problemele peste mine. Vreau sa biruiesc pentru Dumnezeu fara sa fie nevoie de vreun razboi. Sunt un om al pacii, stii bine. Cu alte cuvinte, vreau sa fiu Fat-Frumos fara sa risc nimic pentru a salva-o pe Ileana Cosanzeana. Visez sa fiu eroul fara lupta. De fapt vreau sa le am pe toate fara niciun efort. Vreau maturitate fara truda uceniciei. Vreau sa fiu un fluture fara sa ies din cocon. Sa dau nastere fara dureri si sa castig la Olimpiada fara sa alerg vreo zi in viata mea. Dar cum primesc curajul pentru a trece prin schimbari? De unde vine puterea pentru a face fata situatiilor stresante? Isus ne spune: cereti-le de la Dumnezeu. Nu poti evita criza daca vrei curaj. Nu poti evita stresul daca vrei putere. Dar poti sa-I ceri lui Dumnezeu curaj sa infrunti furtuna si putere sa mergi prin ea. Nu e interesant ca ceea ce Dumnezeu foloseste pentru a ne maturiza credinta este exact ceea ce El ne ofera atunci cand ne rugam? Isus le spune asta ucenicilor in Ioan 16. Nu le promite pace odata ce va pleaca de langa ei, ci bucurie inmijlocul furtunii—daca invata sa ceara ajutor, Ioan 16:24. Nu ignora furtuna. Nu pretinde ca nu e acolo. Nu presupune ca poti infrunta vrajmasul singur. In schimb, cere-I lui Dumnezeu curaj si putere. VAURMA (continuare in pagina 20)