Romanian Times | August 2025

Rubrică realizată de Marcel Urs ROMANIANTIMES.COM Către Kigoma (continuare din numărul trecut) După o scurtă conversație cu cei 3 ocupanți ai banchetei din spate, Pastor Richard, Pastor Zorore și Juvenal, fratele nostru a luat-o înaintea noastră.Aînceput să fugă. Mă gândeam că biserica era undeva la câțiva pași, dar mi-am dat seama imediat că încă mai aveam destul de condus până la biserică. După socotelile mele, cam trei kilometri. Pastorul Avram, că așa îl cheamă, a început să alerge înaintea noastră cu o uşurință demnă de un sportiv olimpic și striga din când în când. Nu știu ce striga, în limba lor, dar cred că își chema enoriașii. Și se pare că lucru acesta funcționa. Nu după puțin timp, au început câțiva copii să se alăture…autovehicolului în mișcare în care eramnoi.Apoimaimulți.Majoritatea eraudeschulți, iar unii aveau ceva șlapi de plastic chinezești în picioare. Unii alergau în dreptul autovehicolului, unii în spatele lui. Aveam geamurile deschise. Vorbeau cu noi, ne mai spuneau ceva din când în când în limba lor. Unu dintre ei știa un cuvânt sau două în engleză și ni le spunea mai repetat. După o vreme, m-am gândit că obosesc, dar ei alergau natural, ca niște gazele fără nici o urmă de oboseală. Pe fratele nostru îl mai pierdeam din vedere din când în când. Alerga mai tare decât conduceam noi autovehicolul. Parcă eram într-un maraton. O ZI ÎN INIMAAFRICII (7) Kigoma După o bună bucată de vreme am ajuns în sfârșit la biserică. Biserica arăta mai mult ca un grajd decât o biserică, așa cum ne-am imagina noi. Zidurile erau din chirpici, cu ușa la intrare de lemn și geamuri tot din scânduri de lemn.Acoperișu era din tablă ondulată. Lângă clădirea bisericii mai erau două…clădiri, care arătau mai mult ca niște cocini. Una era bucătăria iar cealaltă, puțin mai mare, era odaia de rugăciune și de oaspeți. Prima era acoperită cu frunze de bananier, iar odaia de rugăciune și oaspeți era descoperită. Avea doar un pat cu frunze uscate de bananier unde doarme pastorul Zorore când vine la ei odată pe săptămână. Frații erau necăjiți că vântul le-a luat acoperișul și acuma nu mai aveau posibilitate să îl înlocuiască. S-au bucurat tare mult când Cornel le-a promis că le cumpără a doua zi acoperiș de tablă. Ne-am dat jos din autovehicul și am fost înconjurați imediat de copii. Majoritatea erau îmbrăcați sumar, cu haine care nu cred că au fost spălate vreodată și care erau cu mult mai mari decât mărimea lor. Erau murdari dar nu miroseau. Parcă erau una cu pământu. Toți erau așa de bucuroși să ne vadă. Cornel a început să cânte un cântec în limba lor. Cântau și ei cu el. Glasul lor se auzea angelic peste întreaga vale. Parcă era un cor de îngeri. Apoi unchiul meu a început să se roage pentru ei. Un copil la vreo 13 ani avea un fel de infecție albă la mâini, ca un fel de lepră. Mi-a fost puțin frică să nu luăm și noi ceva infecții de la ei, mai ales că Cornel trebuia să îi și atingă, sau sa le dăm noi ceva microbi de la noi… Ce mi-a atras însă atenția, a fost un copil la vreo 12 ani care era culcat undevamai lamargineamulțimii. Credeam că doarme, dar când m-am uitat mai bine, era plin de răni. Am aruncat puțin obiectivul camerei de filmat peste el și am observat că rănile erau încă deschise, iar câteva muște se învârteau avide peste rănile deschise ale copilului. Era îmbrăcat sumar, doar cu o zdreanță de tricou maro, aproape de două ori mai mare decât mărimea lui. M-a lovit o milă … dar am continuat să ne rugăm pentru ceilalți copii. La sfârșit, Cornel s-a apropiat să se roage pentru el. Sora lui care era lângă el ne-a povestit că fratele lui se trezea noaptea şi umbla peste tot, nu putea să doarmă, iar ultima dată, a căzut în foc şi era să moară, așa se explică rănile deschise pe care le avea pe mâini și la cap. De o vreme nu mai putea nici să umble. Ea l-a adus în spate până aici. Erau mai mulți frați. Părinții lor i-au lăsat singuri. Au plecat să-și caute de lucru în afara țării iar pe copii i-au lăsat să se descurce cum pot. Tot de o bucată de vreme nu mai putea nici să mănânce, nu că aveau ce, dar nici măcar puținul acela nu mai putea să-l guste. “Duhul Domnului îmi spune că este demonizat” - ne-a spus unchiul meu cu un ton de expert. Și împreună cu Richard a început să se roage pentru el. Mă rugam și eu cu ei. Apoi l-a uns cu untdelemn în numele lui Isus Hristos și am continuat să ne rugăm. Unii dintre copii au crezut că este ceva de o joacă. “Richard, spune-le să plece de aici sau să se liniștească, pentru că acesta este un lucru foarte serios, iar duhurile din copil ar putea să între în ei” - i-a spus unchiul meu Cornel lui Richard întrerupând rugăciunea. Apoi a continuat lupta în rugăciune. Pentru cei care nu (continuare din numărul trecut) sunt familiarizați cu astfel de lucruri, îi sfătuiesc ca să citească Biblia. Sunt multe exemple când Isus sau ucenicii Lui s-au rugat pentru persoane posedate de duhuri rele și au fost eliberați. Lupta în rugăciune a durat destul de mult, iar copilul a fost eliberat. S-a ridicat în picioare și a început să umble. I-am dat o banană să mănânce ca să prindă puțină putere. A mâncat-o cu poftă. A doua zi, ne-am întâlnit cu Pastorul Avram, care a venit să ridice acoperișul din orășelul unde am stat noi. Ne-a spus că băiatul a dormit toată noaptea. Ne-am bucurat foarte mult să auzim că băiatul este mai bine. Nu numai atât, dar la sărbătorile din 2015, Domnul Isus i-a binecuvântat cu ceva cadouri și ceva mâncare pe acești copii de aici și am fost plăcut surprins să îl văd pe Elias bine (așa îl cheamă pe copil). Amai crescut de când nu l-am văzut și nu mai are nici o urmă de răni deschise. După ce s-a terminat rugăciunea afară, am intrat în biserică, unde câteva surori și copiii cântau spre slava Domnului. Li s-au împărțit alimentele (orez și fasole) după un tabel cu membrii bisericii. Vorbesc mai mult de copii, pentru că majoritatea erau copii. Doar câțiva adulți și câteva femei sunt în această biserică. După câteva mesaje scurte, a trebuit să ne întoarcem. Ne-am despărțit cu greu de acești copii. Privirile lor mă urmăresc și acuma. Am și acum în gând zâmbetele lor inocente şi privirile lor. Kihanga Era ultima zi în Africa. Trebuia să mai ajungem într-un cătun undeva la o oră nord-vest de capitală. Majoritatea populației din această zonă era musulmană. Am plecat după ce am rezolvat niște treburi prin capitală. Am trecut destul de repede de periferia orașului. Drumu era asfaltat dar era presărat din când în când de câte o groapă, așa ca să nu uităm de drumurile din … România. Pe drum am întâlnit mulțime de bicicliști care cărau ca niște cărăuși tot felul de lucruri pe bicicletele lor, dar majoritatea cărau niște snopi enormi de un fel de iarbă verde înaltă cam de un metru, metru jumate. Nu știu de unde o tăiau, unde o cărau sau ce făceau cu ea dar snopu era imens, aproape că era mai mare decât bicicleta cu tot cu biciclist. A trecut și pe lângă un loc unde erau o mulțime de astfel de bicicliști încărcați cu snopi de iarbă. Cred că era un loc central de comercializare a ierbii și își așteptau clienții. VAURMA